Nici nu apuc sa apas pe ecranul telefonului ca un mesaj apare.
"Imi pare rau."
Mesajul era trimis cu numar ascuns. Poate a gresit persoana.
"Daca vrei sa vorbesti cu mine... vin-o la camera 269."
Alt mesaj pe numar ascuns. Camera 269? Cand a deschis mama usa am vazut pe ea numarul 270. 269 e langa mine.
Ma ridic din pat in cea mai mare viteza si ies pe hol. 269 era fix in fata mea. Bat la usa usor si intru. O fata blonda statea in pat uitandu-se intr-un telefon. Era bandajata la mana stanga si avea 2 plasturi pe fata. Unul pe nas si unul pe obrazul stang.
"Um..." inca nu observase ca am intrat.
"Oh, hei. Imi pare rau. Pentru tot. Nu am vrut s---"
"Cine esti?" Intreb eu inchizand usa. Cand ma uit spre fata observ ca avea lacrimi in ochi.
"A, da... mi-a spus Alexandru ca ai amnezie...um... am fost cu tine cand accidentul s-a intamplat. Akemi."
Ma uitam la ea uimita. Atentia imi este atrasa de ploaia de afara. Turna cu galeata.
"Ti-a spus cineva ce s-a intamplat?" ma intreaba fata din fața mea.
"Nup..."
"Huh... cred ca e treaba mea sa iti spun...Eram la un party dat de Josh, un coleg... si Rebecca, o fata---"
"O stiu. A venit mai devreme sa ma viziteze."
"Oh... si... Rebecca, fata aia, m-a chemat undeva ca sa te faca geloasa... si m-a tras spre ea... am cazut pe pat... tu ai intrat in camera... si de aici a inceput cam tot."
"Continua. Nu ma lasa asa. Ce s-a intamplat de s-a ajuns la accident?"
"Te-am urmarit... tu vroiai sa ma duci acasa, eu vroiam sa vorbim si intr-o intersectie... venea o masina... tu aveai viteza... si m-ai cam salvat..." incepuse sa planga. Nu se mai uita la mine... privea in gol pe fereastra.
"Si... presupun ca tu esti fosta-actuala iubita?"
"Mdhe..."
"Si acum...?"
"Si acum ce?"
"Relatia..."
"Nu stiu. Cum doresti?"
"Da-mi ceva timp... ca sa-mi recap memoria."
"Oh...OK. Prietene?"
"Sigur..."ma opresc iar in camera este cuprinsa intr-o atmosfera ciudata. Vroiam sa plec dar, totusi, vroiam sa stau cu ea. Imi placea prezenta ei. Adica... ma simteam linistita... oarecum "Pai eu... ar trebui sa plec..."
"Huh... da... sigur. Ne vedem maine."imi spune stergandu-se de lacrimi.
"Pe maine." deschid usa si o tulesc direct in camera mea. Ameteam. Ma pun in pat cu speranta sa imi treaca dar in loc imi apar imagini prin cap: in parc... Akemi... cu o camasa in mana... fugind... stai... camasa era a mea. Asta chiar s-a intamplat? Adica... cum? Argh! Cum sa stiu ce e real si ce nu?! Daca imi imaginez astea...? Dar nu prea are cum... nu pot face asta. Singurul loc pe care il stiu e spitalul asta. Debea astept sa scap de aici. Poate am sanse mai mari sa imi recapat memoria daca ies din spital.
Mor de somn dar nu m-as pune sa dorm. Stai... cat e ceasul? Cat... cat... e doua! Super. Ar trebui sa ma pun la somn. Si maine e o zi.
_______________________________________
M-am intors! Nu scapati voi de mine. Heh.
Well?
Voturi?
Eh? Eh?
Multumesc! :)
_______________________________________
CITEȘTI
Jocurile ei
Lãng mạnO fata simpla, Cristina, ce nu prea era populara la scoala, avea o viata prea plictisitoare pentru gusturile ei ... pana într-o zi cand Akemi se muta în casa de langa ea . 《Daca esti anti lgbt+ du-te si cauta alta carte pe care sa o citesti》
