Crystal ✔

Capitolul 37

        De când eram mică, mama m-a învățat să mă bucur de viață și să prețuiesc persoanele din jurul meu. Și am făcut asta. Am făcut asta până când și ultima persoană apropiată mie m-a abandonat. Dar niciodată nu i-am urât, nu le-am dorit răul, chiar dacă ei mi l-ar fi dorit. 

        Când bunicul a murit, tata mi-a spus acelaș lucru ca și mama ”Crystal, prețuiește toate persoanele de lângă tine, pentru că niciodată nu știi când o să le mai vezi”.

        Când aveam 13 ani, când hamsterul meu a murit, Justin mi-a spus acelaș lucru ca și mama și tata: ”Surioară, o persoană este importantă cel mai mult atunci când ți-ai dat seama că nu mai e lângă tine. La fel se întâmplă și cu animalele. Viața e o scorpie, iar tu trebuie să fii tare ca să poți trece prin ea.”

        I-am ascultat. M-am bucurat de viață cât de mult am putut, chiar dacă nu a fost dreaptă. Am prețuit persoanele de lângă mine. Am fost tare, am încercat să trec prin viață, chiar dacă gândul de a renunța a fost destul de promițător câteodată. Am fost tare atunci când copiii de la școală mă făceau în toate felurile: tocilară, ratată, eșec. Am fost tare și atunci când Max mi-a spus că prietenia noastră a fost o păcăleală, am fost tare atunci când am aflat că Alpha este pe urmele noastre, am fost tare când Mitch se juca cu briceagul pe pielea mea, am fost tare când am aflat că Alpha este fratele meu. Am avut putere mereu și am trecut prin multe. Max m-a ajutat așa de mult, parcă îmi încărca bateriile.

        Cum pot să fiu puternică, atunci când sursa mea de putere nu mai este lângă mine, să îmi spună că totul va fi bine și să îmi șteargă lacrimile. Max era singurul care știa totul despre mine, era singura persoană în care aveam cea mai mare încrede, care a reușit că distrugă zidurile pe care le-am construit în jurul inimei mele. 

         Dar acum simt că toată puterea m-a lăsat. Simt că sunt gata să pic din picioare în orice moment și că inima o să mi se oprească.  Nu știu cât mai puteam sta trează. Era deja a doua zi, iar eu refuzam să ies din camera de spital a lui Max. Băieții veneau și îmi aduceau mâncare și băutură. Nu dormisem decât două ore, în care m-am trezit de cinci ori din cauza aceluiași coșmar. Aveam nevoie disperată de somn. Ochii mă dureau, dar atunci când îi închideam, glonțul venea repede spre mine și Max. 

        Părinții mei au venit și eu aici. Au încercat să mă convingă să vin acasă, să dorm măcăr câteva ore în patul meu, dar eu știam că oriunde aș fi, coșmarul apărea mereu și mereu. Așa că am decis să rămân lângă Max.

        Primele trei zile au fost cele mai rele. Stăteam ca pe ace, aștepându-l pe Max să se trezească. Dar nu a făcut-o. Băieții au stat și ei lângă mine tot timpul. Se duceau pe rând acasă și aduceau haine curate, mâncare și apă. Valentino a reușit să mă scoată din salonul lui Max și m-a dus pe acoperișul spitalului.

        - Val, îmi pare rău pentru tine și Shay, spun.

         - Eh, să nu-ți pară. Oricum voiam să mă despart de ea. Știam eu că e o nenorocită. 

        - Eu chiar credeam că e prietena mea...

        - N-ai nevoie de ea, Crystal. Îl ai pe Max, mă ai pe mine, pe Logan, pe Drew, Brody. Noi vom fii lângă tine orice s-ar întâmpla.

        După conversația nostra destul de emoțională, ne-am întors înapoi în salonul lui Max și am stat lângă el.

        În a patra zi, Justin a venit la spital. Am fost foarte surprinsă când l-am văzut că a intrat în camera lui Max, iar primul meu instinct a fost să îl protejez pe Max, așa că, fără să mă gândesc prea mult, m-am pus în fața lui. Justin a oftat și a rămas la ușa.