Crystal ✔

Capitolul 40

        La prânz, intram plină de curaj și de speranțe în spital. Căram în mână o cutie cu prăjituri calde, abia scoase din cuptor, pentru băieți. Speram ca de data asta să fiu primită mai călduros de Max, indiferent de ce mi-a zis Valentino. Chiar dacă îmi șopteam singură cuvinte încurajatoare, tot curajul meu de mai devreme dispărea odată cu scările urcate, până la etajul lui Max. Dar nu las frica să mă împiedice, trebuie să încerc!

        Am bătut de trei ori în ușa și am intrat. În salon nu era decât Bobby, Logan, Val și Brody, și, ei bine, Max. Am intrat timidă, cutia de prăjituri tremura deodată cu mâinile mele, și, ca să mă asigur că nu pică, m-am dus repede și le-am pus pe o parte a patului.

        - Bună băieți, spun.

        - Salut Crystal, ce-ai acolo? întreabă Brody.

        - Ăăă, v-am făcut niște prăjiturele, am spus, deschizând cutia. Mirosul dulce de ciocolată, nucă de cocos și scorțișoară a invadat camera în doar câteva secunde și am văzut un zâmbet de fiecare față din cameră. Iar asta m-a făcut și pe mine să zâmbesc. Toți au luat câte o prăjitură, înafara de Max. Am împins cutia mai aproape de el.

        - Nu cred că am voie să mănânc... prea dulce.

        De parcă eu nu m-am gândit deja la asta. Am luat o prăjitură mai diferită de celălalte din cutie și i-am întins-o.

        - Asta e special pentru tine, e gustoasă și nu îți va face nimic.

        Îmi ia prăjitura din mână și o gusta, zâmbind larg. Zâmbetul lui a făcut să merite timpul pe care l-am petrecut în bucătărie, încercând această rețetă pentru el. M-a făcut să uit cearta groaznică de acasă și discuția de la tata care mă aștepta. 

        - Crystal, ce ne-am face fără tine?! exclamă Val, zâmbind cu gura până la urechi.

        Am zâmbit din nou, veselă că ei erau fericiți din cauza prăjiturelelor făcute de mine. 

        - Deci, ce faci? întreb eu, încercând să continui conversația.

        - Eh, știi tu, stăteam pe aici, răspunde Logan. Tu? Mâine te duci la școală?

        - Da, deja am lipsit o săptămână și nu mai vreau să am mai multe lecții de recuperat. 

        - Noi mai avem o săptămână liberă, nu? 

        - Da, iar Max se întoarce când se va face bine. Tata a rezolvat totul.

        - Că tot veni vorba, când voi putea trece pe la voi să vorbesc cu tatăl tău. Nu am apucat să îi mulțumesc că nu l-a băgat pe Max în închisoare. 

        Odată ce a zis asta, capul lui Max s-a întors cu repezeciune spre noi. S-a încruntat și s-a oprit din mestecat, dar nu a zis nimic, aștepta răspunsul meu.

        - Nu-i nicio problemă, Bobby. Doar știi că nu l-aș fi lăsat să facă așa ceva. Deci Max, când vei putea pleca din spital?

        - Mâine ies, defapt.

        Și cu asta, toată conversația mea cu ei a luat sfarșit. Pentru două minute, nimeni nu a vorbit, dar la un moment dat băieții au început să vorbească între ei, uitând că eram și eu un cameră. Ascultam și eu ce ziceau, încercând să mă acomodez cu noul Max care înjură mai mult și vorbește cu atâta aroganță. Iar când el i-a întrebat pe restul de cât de 'bune' sunt fetele la școală acum, am decis că e timpul să plec. Mi-am luat repede la revedere de la băieți și am ieșit pe ușa cât mai repede, să evit alte incidente. Am închis ușa după mine și când m-am uitat în fața, l-am văzut pe Carter stând pe scaunul de ieri, uitându-se la telefon, dar odată ce a auzit ușa, privirea lui s-a întors spre mine și a zâmbit, făcându-mi semn să mă duc spre el.