De ce trebuie sa fie asa?De ce imi place sa aleg mereu calea cea mai grea crezand cu tarie ca e cea mai usoara solutie?De ce aleg mereu optiunea in care imi doresc sa ii protejez pe ceilalti de mine,cand,de fapt,doar eu ajung ranita?Iar ceea ce e mai rau e ca...nu ma invat niciodata minte si continui cu darzenie sa fac acelasi lucru,pentru ca stiu ca,in cele din urma,daca este sa sufere cineva,prefer sa fiu eu,pentru ca eu sunt deja imuna,pentru ca deja face parte din mine,pentru ca nu stiu altcumva,pentru ca...am ajuns sa cred si eu asta.
Nu vad alta solutie,sunt cuprinsa in propria realitate,iar acum e prea tarziu pentru ca cineva sa imi spuna sau sa imi arate altfel...daca judeci un peste dupa abilitatea lui de a se catara intr-un copac,va trai toata viata lui crezand ca nu poate face acest lucru,asa era,nu?...doar ca eu m-am judecat singura...
Iubesc lumea modei atat de mult incat ador sa ma acopar cu abaya tesuta cu drag in ignoranta pentru a ascunde acele maini scheletice care te imbratiseaza cu drag dorind sa iti ofere siguranta si refugiu,niste picioare care alearga cautand pacea,o coloana vertebrala care este mereu dreapta,niste umeri mereu uzi de lacrimile celor care isi aseaza capul pe ei,un motor ruginit care se incapataneaza sa supravietuiasca.Ador sa ma ascund sub niquab-ul satinat al nonsalantei,care ascunde niste buze cu gust de vorbe dulci,niste urechi ascultatoare,niste obraji brazdati de apa cu sare si o minte mult prea batrana pentru anii mei de copil.Imi las la iveala doar ochii,oglinda sufletului meu care plange nesecat,la care toti se uita,dar pe care nu ii vede nimeni...nu vede nimeni perdeaua stralucitoare care reflecta adevarata mea esenta,picaturi de dragoste,sinceritate,bunatate si sacrificiu...dar cine sa le vada,cand toate fug speriate sa gaseasca adapost sub voalul matasos al nepasarii?
