Fata fără aripi

Un centaur

   Aș fi pus o poză cu centaurul, dar el nu a vrut să fie văzut așa.
La 6 ani, când mă plimbam pe lângă râu, am auzit un plâns. Nu era genul de plâns smiorcăit, era unul real, cu toată sinceritatea tristeții adevărate. Mi-am dat seama că nu era al unui animal, ci un plâns uman.
   Mi-s-a umplut inima de bucurie să știu că mai există ceva uman pe aici. După o vreme e plictisitor să încerci să înveți un iepure să vorbească. Și nici o pasăre (orice specie ar fi) nu s-ar obosi să se oprească dacă o strigi. În fine, ajunge cu povestitul! Să trecem la subiect.
   Cu apusul acesta pe deoparte frumos pe de altă parte orbitor mă făcea să văd ființa neagră. Am încercat să mă apropii, dar ființa a spus încercând să se apțină de la plâns:
   -Pleacă! Nu ai ceva mai bun de făcut?
   Apoi izbucni în plâns. Mi-am luat inima în dinți și am mai făcut un pas. Apoi am observat că persoana aceea (care părea un băiat după voce) stătea lângă un cal. L-am întrebat:
   -Ești ok? Ce s-a întâmplat?
   -A murit! a țipat el acoperindu-și fața cu palmele.
   -Cine?
   A ignorat întrebarea mea dar a spus cu un glas plin de iubire și de tristețe:
   -Era atât de frumoasă! Și... și a dispărut! Altcineva i-a luat locul.
   -La ce te referi?
   -Aici toți suntem unici. Nu există nimic la fel.
   -Cum adică?
   -Păi eu sunt un centaur, iar pe aici nu prea sunt centauri. Dacă ar mai apărea un centaur eu aș dispărea