Pierduți în Niflheim

Capitolul 1

        Voci. Șoptesc, se materializează în persoane. Se strecoară pe lângă mine, iar cuvintele lor devin cioburi și îmi rănesc auzul. Nu înțeleg nimic din ce spun. Îmi reprim instinctul de a țipa și îmi acopăr urechile cu palmele. Șoaptele se amestecă între ele și devin ascuțite ca o săgeată, străpungându-mi timpanul. Simt mâini atingându-mă, însă abia când îmi deschid ochii vocile se opresc. Fața îngrijorată a lui Kyan mă învăluie și iau puțină putere privindu-i chipul, ca mai apoi să găsesc curajul de a privi în jurul meu. Perechi de ochi se așează pe mine și deja dorința de a striga de frustrare se instalează-n corpu-mi.

        — Hai să ieșim la o gură de aer, ce zici? mă întreabă Kyan, iar eu mă ridic automat în picioare și-l urmez, mulțumindu-i în gând.

*

       — Kyan, nu sunt nebună, îi repet prietenului meu cel mai bun. Aud voci, le simt de parcă sunt lângă mine.

        — Le simți? Nu înțeleg, spune în timp ce își aprinde o țigară și privește spre terenul gol de sport.

        Știu deja la ce se gândește. Se întreabă în sinea lui dacă sunt bine. Încearcă să găsească o rezolvare la problemele mele. Ticul nervos de a-și lovi țigara cu degetele îl dă de gol. E îngrijorat pentru mine.

        — Nu știu să îți explic. E ca și cum simt persoane lângă mine care-mi vorbesc.

        Clipesc des când fumul îmi rănește ochii și îi mut țigara în cealaltă mână. Kyan se încruntă gânditor și trage cu poftă din ea, de parcă excesul de tutun i-ar lumina golul format de răspunsul meu.

       — Poate ar trebui să-l vezi pe doctorul Miller din nou.

       — Nu am înnebunit, pentru numele lui Dumnezeu! Am simptomele astea de câțiva ani, nu crezi că doctorul Miller trebuia să găsească un răspuns deja? mă uit spre el frustrată.

        La cei nouăsprezece ani ai săi, Kyan Shaw arată mult mai matur decât este. Ochii blânzi, dar scrutători de un căprui închis îi dezvăluie gândurile. Îi mângâi ușor fața, aspră la contact, semn că nu s-a barbierit de dimineață. Trec ușor cu degetele peste cuta dintre sprâncenele sale, netezind-o, iar acesta se relaxează treptat.

        — Crede-mă, sunt bine, îi făgăduiesc.

        — Au devenit tot mai dese, Hel. Ne sperii pe toți, nu doar pe mine.

        Privirea îi poposește câteva secunde peste mine, după care se întoarce spre țigara din mâinile lui. Oftez puternic și refuz să-l mai privesc. Știu ce efect au stările mele asupra lui. Când era mic avea coșmaruri cu mine. Se speria atât de tare încât părinții săi i-au interzis să se mai întâlnească cu mine. ,,Helena are schizofrenie" obișnuiau să le spună alor mei. Mama refuza să creadă asta la fel cum refuzam și eu să nu-l mai văd pe Kyan, întâlnindu-mă cu el pe furiș. Știam că mă iubea, de asta continua să se întâlnească cu mine. De asta suntem încă prieteni.

        — Mai ai coșmaruri?

        — Nu. Dar nu e vorba de coșmaruri, Hel. E vorba de tine. Mă sperie starea ta. Mă sperie că nu te pot ajuta, strânse din dinți, iar maxilarul i se încordă. Mă sperie faptul că va veni o zi când nu voi mai putea face nimic.

        Înlănțuită de cuvintele sale, îmi privesc prietenul cel mai bun în timp ce se ridică de pe scaunul tribunei și se îndepărtează cu pași mari.

        — Bravo ție, Hel, mă ironizez.

        Privesc încruntată cerul plumburiu și arunc o înjurătură în neant ca să mă descarc. Nu am ce să fac. Nu pot să mă controlez. Cum aș putea să-l conving pe Kyan că sunt bine, când nici eu nu mă cred? Nimeni nu știe ce am. Nu e vreo boală, medicamentele nu-mi sunt de folos, iar simptomele devin tot mai dese. Într-un final admit, înnebunesc. Mă ridic nervoasă și părăsesc tribuna, refuzând să urmez pașii lui Kyan și îndreptându-mă într-o altă direcție. Privesc înapoi și pentru câteva secunde mă imaginez stând lângă el în tribună, râzând, ignorând un meci bun de fotbal doar pentru a arunca cu floricele de porumb în colegii noștri. Îmi imaginez ce viață normală am avea dacă nu aș fi aruncată constant într-un gol fără de sfârșit, dacă mintea mea nu ar fi așa distrusă. Zâmbesc ironică și pufnesc, știind că nu se va rezolva nimic. Voi rămâne aceeași Hel cu probleme, iar el va rămâne același Kyan care are grijă de mine. Așa a fost dintotdeauna.

        Nu am puterea să schimb asta.