Pierduți în Niflheim

Capitolul 3

        Durerea era atât de amețitoare încât mi-am închis instinctiv ochii și mi-am presat mâinile de urechi. Vocile deveniseră intense și ascuțite, iar inima îmi pulsa atât de tare întrucât îmi simțeam corpul cutremurându-se odată cu ea. M-am prăbușit în genunchi. Simțeam prezența unor mâini în jurul meu, dar nu mă puteam concentra. Țipetele din capul meu se accentuau și oricât încercam să înțeleg ce spun, nu reușeam. Lacrimi reci îmi pătau obrajii, iar eu aveam impresia că totul se năruie în jurul meu. Frecvențele se aliniau asurzitor, înnebunindu-mă.

        Deschide ochii, Hel!

        Nu pot. Mă simt trasă de umbre, scufundată, înnecată.

        Am spus să-i deschizi!

        Răgetul animalic mă trase afară și mi-am deschis brusc ochii. Tot ce vedeam era acoperit de o ceață densă și printre vocile care își mențineau ritmul și-a făcut loc un singur gând. Orbesc. Începusem să mă panichez și mi-am simțit corpul amorțindu-mi. Capul mi se rotea în toate direcțiile în speranța de a vedea ceva.

        Uită-te la mine! Privește-mă-n ochi!

        Mi-am întors capul instinctiv în față. Ochii cenușii scăldați în umbre mă priveau ficși. Pupila i se dilată. Ceața se dezlipea ușor de irisurile mele. Vocile se risipeau, deveneau șoapte, apoi doar amintiri. Mi-am îndepărtat mâinile ușor de pe urechi, fără a-mi desprinde contactul vizual. Le simțeam calde, unse.

        — Ești bine?

        Glasul alarmat din dreapta mea mă trezi din transă și mi-am întors capul spre un Kyan îngrijorat. Nu-l mai văzusem așa de mult timp. Arăta...zguduit.

        — O, doamne, Hel... suspină și-mi prinse capul în palme, sărutându-mi creștetul.

        Mi-am îndreptat atenția spre mâinile mele. Sânge. Am început să tremur involuntar în brațele lui.

        — Hei, hei, nu te uita la ele.

        Mâinile mi-au fost prinse în niște palme de gheață. Mi-am ridicat din nou privirea și am fost întâmpinată de aceeași vedere pătrunzătoare. Îmi zâmbi. Nu mai tremuram. Bulversată, mă agățasem de Kyan în dorința de a mă ridica. Ganglati își desprinse trist palmele de ale mele. Prietenul meu îmi susținea toată greutatea, căci deși haosul din capul meu se evaporă, tot mă simțeam amețită.

        — Cum ai făcut asta? am strigat spre bărbatul rigid.

        Acesta s-a ridicat impunător, însă simțeam că în esența lui se ascundea teamă. Mintea îi funcționă repede și răspunse asemenea unui supus:, rapid, scurt și la obiect.

        — Concentrare.

        Ochii săi priveau în gol, de parcă nu își permitea să se uite în ochii mei, deși o făcuse de câteva ori deja. Am pufnit amuzată, ignorând că fusesem atât de aproape de leșin acum câteva clipe. Începeam să cred că înnebunesc de-a binelea, însă nu mă mai simțeam slăbită.

        — Uite ce e, am șoptit, n-am nevoie de ajutorul nimănui, cu atât mai puțin de-al tău. Transmite-i bunicii Runa că voi veni cât de curând.

        Și fără a-l mai privi, mi-am îndreptat pașii spre casa lui Kyan, care mă urmă, îngândurat.

        — Ex mun-a bregoa.

        Am încremenit la auzul vechii limbi. M-am întors uimită, însă bărbatul nu se mai afla acolo. Îi auzeam cuvintele în capul meu, repetându-se la infinit.