Pierduți în Niflheim

Capitolul 2

        — Ești sigură că nu te doare? se agită mama lângă mine, plimbându-se prin fiecare colț al camerei care părea brusc prea mică pentru traseul ei nelimitat.

        — Da, mamă, sunt sigură.

        Încercam din răsputeri să nu mă mișc și să mă relaxez, dar mama, rozându-și unghiile nervoasă, nu mă ajuta absolut deloc.

        — Te poți relaxa cinci minute? Trebuie să stau nemișcată, iar agitația ta nu-mi e de folos.

        — Sigur, sigur, răspunse și se trânti pe scaunul din fața mea. Ești perfect sănătoasă, nu înțeleg de ce ai recurs la așa ceva... Ești măcar sigură că femeia asta este calificată? șopti, iar femeia din spatele meu se încruntă spre ea, însă preferă să scoată doar un oftat iritat și am apreciat-o pentru asta.

        — Nu folosește doar la boli. Acupunctura echilibrează funcțiile organismului. E ca un fel de aliniere a chakrelor.

        — Aliniere a ce? Începi să mă îngrijorezi, Noma.

        Am oftat la auzul celuilalt prenume, ce însemna soartă în limba nordică veche. Bunica îl alesese, spunând că "Einn storr noma bioa mer,, (O minunată soartă mă așteaptă). Ea îl folosea cu dulceață și măreție în glas, dar când mama îmi spunea Noma știam că nu e de bine. În cazul de față probabil își închipuia că am ajuns atât de rău încât mă încred în tratamente occidentale. Și nu greșea. Îl afecta pe Kyan, așa că am încercat să îndrept lucrurile.

        — Cred că mai bine ați lăsa-o pe Helena singură. După tratament sunteți liberă să o vedeți.

        Mama făcuse ochii mari la femeia din spatele meu, însă privirea alungită și scrutătoare a chinezoaicei o făcuse într-un final să se ridice. Corpul zvelt dispăru din raza mea vizuală și ușa se închise cu zgomot în urma plecării ei.

        — E mai bine așa, nu? Acum relaxează-te copilă și lasă-mă să-mi fac treaba.

        Terapia nu dură mai mult de o oră, iar eu eram plină de energie pozitivă. Acele înfipte în piele mă liniștiseră profund, iar încrederea mea în acupunctură creștea din ce în ce mai mult. Poate chiar va da roade. Îmi simțeam pleoapele grele și eram sigură că aș fi adormit dacă mama nu ar fi intrat ca o furtună în camera mea. Voia răspunsuri.

        ,,Accept asaltul acesta de întrebări doar pentru tine, Kyan. Fii recunoscător!" mi-am spus în minte în timp ce avalanșa de întrebări a mamei nu înceta, iar eu mă străduiam să răspund la ele fără să spun ceva ce avea să o îngrijoreze.

        Într-un final toată oboseala s-a revărsat din mine precum o cascadă și n-am rezistat tentației de a mă strecura afară când toată lumea dormea. Eram epuizată de interogația mamei și grija excesivă pentru mine, așa că adormisem, iar noaptea m-a găsit odihnită și fără stare. Simțeam nevoia unei plimbări.

        Uneori, îmi era dor de luminile nordului. Cerul era prea sec în Skagen, deși peisajul era îmbătător. Regretam uneori că ne mutasem, dar după ce îl vedeam pe Kyan mă linișteam. ,,Tot răul spre bine, bănuiesc." Aveam doar șase ani când plecasem din Norvegia, însă încă-mi puteam aminti cum cerul se scălda în culori și cum bunica îmi povestea despre spiritele strămoșilor ce vizitau pământul. ,,Vezi, Noma? îmi spunea. Într-o zi luminile nordului ți se vor închina ție!" Am chicotit. Tata susținea că poveștile bunicii m-au adus în starea asta, iar mama îi dădea crezare. Biata bunică Runa, a rămas în Nord cu poveștile ei și dorul de mine. Îmi dăruise o carte la plecare despre legendele vechi, însă nu avea același farmec să le citesc. Preferam să le ascult, să le văd prinzând viață în mintea mea.