Pierduți în Niflheim

Capitolul 4

        Priveam pierdută în gol, cântărindu-mi opțiunile. Aveam nevoie de răspunsuri, iar el părea dispus să mi le ofere. Pe de altă parte însă, Kyan nu părea încântat. Era chiar foarte furios. Ochii lui păreau să fi luat foc, iar eu mă simțeam din ce în ce mai vinovată.

        Mă tenta atât de tare să merg după el. Eram atât de confuză. Frânturi de amintiri îmi pluteau încă în subconștient.

        Ce însemna asta?

        Am aruncat o ultimă privire spre Kyan înainte să o iau la fugă după el.

        — Am să te ascult.

        Bărbatul din fața mea se opri atât de brusc încât aproape mă lovisem de el. Îi puteam vedea musculatura spatelui chiar și prin hanorac.

        Acesta își întoarse doar fața, privindu-mă după umăr. Rânjetul satisfăcut pe care-l afișă mă înfioră,  iar apropierea dintre noi îmi trimitea fiori de gheață pe șira spinării. Dacă mă aplecam spre el un centimetru îi atingeam spatele tare.

        M-am abținut.

        — Foarte bine. Îmi epuizasem metodele pașnice.

        Începu să pășească nepăsător, iar orice urmă de atracție față de el se risipi la fel de repede precum apăru. L-am urmat înțepată, refuzând să merg în spatele lui. M-am postat în stânga sa. Mormăi ceva indescifrabil, fără să mă privească.

        — Ce e? nu m-am putu abține să nu întreb.

        — Exact ca pe vremuri. Îți place să mă ai în dreapta ta. Nu s-a schimbat nimic.

        Îmi aruncă un zâmbet fugar, iar eu am refuzat să mai pun întrebări. Mă obosea mental toată avalanșa de informații fără sens.

        Am privit în urma mea. Kyan se pierdea în peisaj însă un singur lucru știam că n-am să-l uit. Privirea dezamăgitoare pe care mi-o adresă înainte să-și poarte pașii în școală urmat de Malthe.

        La naiba!

        — Curajos muritorul, rânji. N-am mai fost lovit de unul până acum, dar bănuiesc că există un început pentru toate.

        M-am încruntat privind încă în spate.

         — Vrei să spui că nu te-ai mai bătut niciodată?

        Mi-am adus aminte de mișcările sale agile și de cuțitul de războinic. Râse.

        — Uneori uit că nu știi nimic. Sper să nu mă pedepsești totuși când îți vei aminti.

        Bărbatul din fața mea își încreți nasul. Dintr-o dată mi se păru mai tânăr. Îl priveam fascinată.

        — Te-aș pedepsi?

        — Nu mă lași să te tutuiesc de obicei.

        Îmi zâmbi. Era atrăgător în general, însă când zâmbea era venit din cu totul altă lume. Mi-am simțit genunchii cedând.

        Nu l-am întrebat de ce mi se părea atât de cunoscut dintr-o dată. Știam că îmi făcuse ceva. În imaginile pe care le-am văzut, părul lui era la fel de lung, însă unele șuvițe îi erau împletite, dăruindu-i un aer barbaric. Nu purta decât niște pantaloni, împresurați în jurul curelei de diferite arme asemănătoare cuțitului său. Abdomenul îi era gol și părea desprins din filmele cu vikingi. Și nu numai.