Ingerul din umbra

O amintire si atat...

Este o zi friguroasa de Decembrie. Simt briza marii pe fata mea uscata si palida. Inca plang in inauntrul meu, dar nu pot arata asta surorii mele mai mici. Trebuie sa fiu tare pentru ea si sa merg mai departe, asa cum toti oamenii ce intampina dificultati o fac. Urmarind apusul tarziu de pe tarm si ascultand valurile spargandu-se puternic de stanci, ma face sa ma simt linsitita, impacata si sa ma bucur de muzica naturii ce ma inconjoara. Norii cei pufosi si gri de pe cer isi tin pentru o scurta vreme miliardele de flori inghetate si le ofera locuitorilor un peisaj alb si magnific, demn de admirat. Ma intreb daca ar trebui sa fiu fericita. La urma urmei, inca mai m o mica speranta in micul dar puternicul meu vis. Dar, pentru moment, ma las purata in voia vantului si voi astepta sa vad ce imi pastreaza viitorul: fie o rasplata generoasa pentru destinul meu, fie un suflet invins.

Ma uit inca o data la razele soarelui ce se ascund deja in misterul oceanului albastru, inainte sa ma indrept spre ce obisnuiam sa numesc acasa. Merg pe nispul ud si rece, lasand in spatele meu, urmele pasilor mei in timp ce eu ma indrept spre casa. Dupa ce m-am reintors in orasel, strazile erau pline de oameni ce se grabeau sa ajunga acasa cat mai repede posibil, inainte ca furtuna de zapada sa se urneasca. Trecand pe langa parc, zaresc un cuplu de batrani, asezati pe o bancuta sub un stejar vechi, admirand un cuplu mai tanar de indragostiti. Fericirea lor e evidenta pe fata lor, aducandu-si aminte de propiile lor momente fericite petrecute impreuna si zambind foarte larg unul altuia. 

Sunt aproape la doua strazi distanta de locuinta mea. Trec pe langa niste copii ce isi lipesc nasucurile rosii pe geamurile reci si inghetate ale unei cofetarii, privind la bunatatile delicioase din vitrina. Ma face sa imi aduc aminte de atatea lucruri frumoase din copilaria mea si a surorii mele. Lanturile de amintiri ma fac sa ma trezesc din nou la realitatea cea cruda si sa imi readuca sentimentul de goliciune pe care il simt dupa ce... . Cand am ajuns acasa, May statea pe podea si se uita pe fereastra cea mare din sufragerie, la primii fulgi de zapada ce dansau parca prin aer si atragandu-te sa ii privesti neincetat. Desi privelistea ar parea una destul de linistitoare, pentru noi era exact opusul. Aceasta atmosfera incarcata ce o avem de ceva vreme, ne apasa tot mai mult. Fara parintii nostrii langa noi, ne simtim niste fiinte mici si incapabile in fata unei lumi imense. 

Din pacate, viata merge inainte. Cred ca va trebui sa imi gasesc o slujba. Insa, am inlaturat aceste ganduri din minte, si m-am alaturat surorii mele, prinvind amandoua spre cerul amenintator ce arata intunecat si trist, asemeni noua. Aceasta zi va dainui vesnic in sufletul meu. Am zambit si i-am dat surorii mele o acadea pe care am luat-o de la magazinul din drum. Aratau delicioase si m-am gandit ca macar atat pot sa fac sa ii inveselesc ziua, sa i-o fac putin mai dulce si sa vad din nou acel zambed minunat pe fata ei palida si cu urme lasate de la atata plans. Ceva ce nu am mai zarit de doua saptamani. A luat acadeaua din mana mea, apoi uitandu-se in ochii mei, a reactionat exact cum am vrut. A mancat putin din ea, si pentru prima data in aceste doua saptamani de calvar, mi-a oferit un zambet demn de admirat.

M-am dus apoi in bucatarie sa pregatesc ceva pentru cina. Era deja tarziu, si afara se intuneca mai repede decat vara, asa ca somnul era nu mai bun in momente ca acestea. Nu aveam nicio idee despre ce as putea sa fac intr-un timp asa de scurt, dar niciuna dintre noi nu prea a mancat mare lucru de la strirea cea groaznica pe care am primit-o in legatura cu accidentul de masina al parintilor nostrii. Au murit pe loc, mi-au spus politistii. Eu a trebuit doar sa ma duc sa ii recunosc. Erau acoperiti de sange si plini de vanatai, insa un lucru foarte straniu era ca fetele lor nu erau deloc suparate; ba chiar din contra, parea foarte fericiti. Probabil pentru ca erau impreuna cand au murit i-au facut sa para asa de linistiti si impacati. May a fost devastata cand am ajuns acasa si i-am spus vestile. Mi-a luat o gramada de timp si rabadare ca sa ma calmez si sa ii explic ca desi nu mai erau aici, cu noi, erau totusi in inimile si mintile noastre si ca ma avea si pe mine inca. I-am spus ca voi face orice sa o fac fericita, in ciuda faptului ca le vom duce dorul. A continuat sa planga si sa le strige numele; era frustrant dar ea are doar 12 ani. Ce sa inteleaga ea? Am oftat. Acum totul depindea numai de mine sa o ajut sa treaca prin asta si cel mai bine era ca faceam asta impreuna.