Partea a II-a
Tocmai a facut-o. Oarecum ma asteptam la asta, asteptam sa se intample in orice moment, dar cu toate astea, nu eram pregatit. Ora e 1:47, si ea tocmai a facut-o. Mi-a frant inima. Mi-a frant inima cum nu a mai facut-o nimeni niciodata pana acum. Mi-a frant inima cu un „nu” precedat de un „nu stiu”.
Am zis ca o mai intreb odata, a 3-a ii cu noroc, iar ea imi zice:
- Nu, nu ma intreba acum.
- Atunci cand? Peste 3 minute?
- Nu acum.
Si asa am ramas cu o farama de speranta. Si stiti si voi ca speranta ii un sentiment al dracului. Te face sa te simti bine, caldut, comfortabil, dar te face vulnerabil frigului si durerii. Oarecum stiu ca urmeaza frig, dar, cumva, nu-mi pasa. Speranta asta ii asa comfortabila, imbietoare. Ii ceva gen dimineata cand te trezesti sa mergi la scoala, si nu vrei sa iesi din pat. Stii ca vei intarzia, nu poti iesi din pat, iti e prea somn, si e prea comfortabil. La fel si acum. Stiu ca o voi incurca, si probabil nu voi mai fi la fel, dar nu-mi pasa. Am sarit cu capul inainte, iar acum sunt sub apa, eu decid daca ies viu sau mort din ea.
Scriu asta vorbind cu ea, momentan ceasul e 2:52. Ma mai intreaba din cand in cand ce scriu, iar eu raspund cu un linistit „Nimic”.
Stie ca scriu despre ea. Banuieste, undeva in adancul inimii ei, ca eu asta fac. Scriu despre ce se intampla in inima mea, inima care se afla la ea.
