Omagul nocturn

IV

Totul era negru. În față i se derulau un fel de poze făcute cu un aparat de proastă calitate sau cel puțin așa părea. Pozele erau vagi și aveau în prim-plan lucruri din camera lui: televizorul, canapeaua, fereastra, perdelele... Singurul lucru ciudat era calendarul, care, spre surprinderea ei, era clar (poate prea clar) — data de 10 iulie era încercuită, iar în altă poză anul 1991, aflat în partea stângă de sus a calendarului, era fotografiat de aproape. Aceleași poze continuau să se deruleze în fața ei. O poză cu un bărbat vârstnic care zăcea pe o stradă lăturalnică și-a făcut apariția și a rămas pentru o bună perioadă în fața ei, apoi pozele anterioare s-au derulat din nou, poza cu bărbatul dispărând.

Soarele lumina și încălzea încăperea. Lipsa de timp și energie a fetei se putea observa din dezordinea pe care o avea în cameră: hainele erau aruncate într-un colț, laptopul împreună cu biroul erau sechestrați sub tot felul de pungi goale de chipsuri și bomboane, însoțite de sticle de Pepsi, goale și ele.
Abia după ce soarele i-a atins puțin fața, Nyx răzbește a se trezi, puțin pierdută.
„Cât e ceasul?" se întrebă aceasta, apoi deschide telefonul. Era șapte dimineața.
„Ar trebui să fac curat pe aici..." îi trecut prin minte, în drum spre baie. „Am și niște haine de spălat... Mă voi ocupa de casă, am destul timp până trebuie să plec la sediu."
După nici o oră casa era curată. Liniștea era perturbată de sunetul pe care mașina de spălat îl făcea — din fericire nu era un sunet puternic. Așteptând ca hainele să fie gata, se așează pe canapea, cu fața spre perete, pentru a se relaxa. Mintea începu să-i fie asaltată de pozele din vis.
„Măcar de data asta nu a fost ceva atât de groaznic... Deși poza cu omul acela mă îngrijorează. Oare cine e și unde e? Totuși, oare e real?... Începe să-mi fie frică: de ce eu?! Dacă, cumva, am o problemă? Niciodată nu am vorbit cu mama despre asta, poate mă ajuta ea. Dar acum? Acum ce pot face? Nu pot merge la ea, să îi spun că am o problemă, ca mai apoi să povestesc coșmaruri parcă scoase din filme — m-ar crede de-a dreptul nebună și nu aș condamna-o... Nu, nu aș condamna-o! De ce s-o condamn? Pentru că nu cred niște aberații? Probabil și Roda mă crede sărită de pe fix, dar continuă să mă asculte... Deși, la cât îi plac lucrurile stranii, nu cred că se îndoiește de ceea ce visez... 10.07.1991... Ce vrea să însemne asta? Trebuie să mă informez, poate voi afla ceva despre omul de pe stradă."
Sunetul mașinii de spălat îi bruiase toate gândurile. Se ridică cu un oarecare dezgust de pe canapea și își termină treburile casnice, apoi se pregăti pentru a pleca la serviciu.
„Sper să nu am prea mult de lucru astăzi... Vreau să încerc să găsesc informații despre acel om, cumva."
A preferat să treacă pe la biroul lui Eric înainte să meargă la ea. Aici totul sugera o stare febrilă — zeci de dosare, puse unele peste altele, erau pe fiecare birou în parte. Oamenii se deplasau de la un biroul la altul cu pași repezi. Era haos, dar un „haos ordonat", după cum îl numea Nyx.
Așa-zisa vizită a fost destul de scurtă, având în vedere că Eric avea mai mult de muncă astăzi, din cauza plecării din mijlocul anchetei. Prezența lui Nyx chiar și pentru câteva minute a tăiat din monotonia care se așternuse asupra lui și îi îmbunase ziua.
„Mă simt puțin vinovată... Are de lucrat mai mult doar din vina mea. Totuși, nu pare a fi supărat pe mine, deci nu cred că ar trebui să mă îngrijorez. Ei bine, se pare că am un singur caz pe ziua de azi, spune deschizând dosarul, și nu pare a fi foarte greu."
Nu s-a înșelat: cazul era simplu și totul a durat în jur de două ore. Acum avea destul timp pentru investigarea cazului său nocturn.
„1980 — nu, 1987— nu... Haide... ĂSTA E, 1991!" strigă ea, apoi se uită în jur rușinată. A avut noroc: nu era nimeni în camera cu dosare. „Ce bine că nu e nimeni. Controlează-te, Nyx. Bine, să vedem... Ianuarie, Februarie... Uite-l, iulie! Sper să găsesc ceva... Doamne! Cât dosare într-o singură lună... Voi avea nevoie de cărucior."
Nu se gândise cât de ciudat va arăta intrând în încăpere cu un cărucior plin de dosare uzate, acest lucru fiind vizibil după culoarea ștearsă a coperților. Puțin îi păsa, totuși. Nu aveau decât să se uite ciudat, știa ceea ce face și avea nevoie de aceste dosare.
„Da, da, uitați-vă cât vreți. Așa... Să vedem (se așează pe scaun). Voi analiza atentă toate dosarele, indiferent de data pe care am văzut-o în vis, poate nu-mi amintesc bine." îi trecu prin minte acesteia.
Biroul ei începea să arate din ce în ce mai mult cu cele din cadrul echipei care se ocupa de „Omagul nocturn". Mormane de dosare erau înșirate pe birou, iar coșul începea din nou să prindă contur — acolo ajungeau dosarele care nu aveau să-i ofere niciun fel de informație. Căutarea avea să dureze ceva: erau pe puțin 50 de dosare, iar fiecare informație era atent verificată de Nyx.
„Oh, c'mon! Nici măcar o informație, o singură informație din treizeci și șapte de dosare?! Sper din suflet că e o glumă, mai ales că am trecut deja de data de 10." bolborosi aceasta. „Voi continua, oricum... Nu mai sunt atât de multe și e posibil să am noroc. Oricum, dacă nu găsesc nimic, îmi voi face curaj să vorbesc cu Eric despre asta."
Din păcate nu a găsit nimic. Niciun dosar nu conținea ceva legat de un bărbat găsit mort pe stradă. Era din ce în ce mai tensionată — dacă Eric o va părăsi? Nu își dorea asta.
„Dar, poate, nu era mort! Poate... Poate era doar beat sau poate era un om al străzii care dormea... Într-o poziție destul de ciudată, dar e posibil!" îi fulgeră prin minte.
Zilele treceau, iar în gândul ei erau doar scenarii în care îi spune lui Eric tot, iar acesta ori fuge de ea, ori îi spune că sunt doar aiureli, în diferite moduri. Unul singur era cel în care o sprijinea și dorea să o ajute.
Se aruncă pe canapea imediat cum ajunge acasă, extenuată fiind de ziua abia încheiată. Se schimbă în haine lejere și își pregăti cina târzie. Lupta din sinea ei dintre a-i spune și a nu-i
spune lui Eric era vizibilă și în exterior, Nyx purtându-se ca o aiurită mai tot timpul.
„La naiba! Am nevoie de ajutorul lui, trebuie să-i spun! Poate nu mă va considera nebună, poate va încerca să-mi explice că sunt doar niște coincidențe sau, și mai bine, va încerca să mă ajute. Nu voi ști niciodată, dacă nu încerc măcar... Îmi asum acest risc de a-l pierde pe el, înainte să-mi pierd eu mințile. Așa că luând telefonul și îi trimise un mesaj lui Eric.
– Hei.
– Hei. Ce faci?
– Bine, mă gândeam dacă nu vrei să vii pe la mine... Aș vrea să vorbim despre ceva aparte.
– S-a întâmplat ceva? În douăzeci de minute sunt la tine.
– E complicat, nu-ți pot explica acum.
– Bine, dragă. Ajung imediat.
– Bine, ai grijă cum conduci.
– Voi avea. Ceau!
„Am făcut-o și pe asta... Acum să pregătesc ceva, sigur o să dureze ceva timp."
Eric a ajuns la ea destul de repede. Părea panicat. Nyx îl pofti să ia loc în sufragerie și să se facă comod, iar între timp aduse câteva de-ale gurii. Se întoarse cu biscuiți, chipsuri și popcorn, alături de două fresh-uri de portocale.
– Mulțumesc, zise luând paharul din mâna Nyxei). Acum... Îmi spui te rog despre ce este vorba? Nu vreau să par grosolan, dar asta aștept de când am venit.
– Pentru puțin, răspunde ea. Știu și, prin această cale, îmi cer scuze că te-am făcut să aștepți. E o problemă personală și te-aș ruga să rămână așa, asta dacă mă vei crede.
– Nu e nicio problemă. Gura mea are lacăt de acum! Te ascult.
– Totul a început când aveam trei ani [...]
Avusese un deja-vu, așa începuse discuția ei cu Roda despre asta, acum șapte ani.
Eric era ochi și urechi, părea speriat și fascinat simultan. Nyx era mai mult decât sigură că aceasta va fi reacția lui. Pregătise carnețelul cu notițe de când era mică, dar și notițele actuale aflate pe telefon. Vorbea atât de fluent de parcă și-ar fi pregătit zile în șir acest monolog. Îi arăta și explica fiecare desen făcut de când era mică (până la șapte ani nu știa să scrie, tot ce putea face erau doar schițe slabe al viselor), îi citea fiecare notiță și, într-un final, ajunsese și la prezent — fata găsită moartă și data văzută acum câteva nopți păreau să-l șocheze cel mai mult pe Eric.
După aproape două ore, este rândul lui Eric să vorbească:
– La început, sincer să fiu, credeam că sunt bazaconii inventate de tine. Un fel de glumă proastă menită să mă sperie. Eram gata să plec, deoarece vorbeai cursiv, de parcă ziceai o lecție pe de rost. Dar, siguranța pe care o aveai când spuneai totul m-a făcut să mă răzgândesc
Nyx tăcea.
– Ei bine... Te cred. Poate greșesc că fac asta și, poate, mai târziu voi afla că a fost doar un rol foarte bine jucat, dar îmi asum acest risc.
Nyx începuse să plângă.
– Hei... Nu plânge, spuse Eric, îmbrățișând-o.
– Chiar mă crezi? întreabă aceasta, după multe încercări de a vorbi.
– Da, te cred, răspunse tânărul, cu o siguranță simțită în voce. Acum, te rog, nu mai plânge.
Nyx se opri cu greu din plâns.
– Mă poți ajuta să aflu ceva despre acel domn... Azi toată ziua am căutat prin dosare și nu am găsit absolut nimic. Am luat în considerare și faptul că, poate, era un om al străzii sau era doar beat, însă vreau să mai caut.
– Da, te voi ajuta. Acum, haide să încercăm să schimbăm subiectul, simt că nu îți face bine după ce ai vorbit atât despre el.
Eric a ales un film pe care să-l vizioneze, însă Nyx a adormit imediat în brațele lui. A ales să rămână — nu dorea să o trezească. Dădu volumul televizorului mai mic și urmări întreg filmul.
„Ce zi dificilă... Măcar acum sunt cu ea și îmi e mai bine. Biata de ea, are atât de multe pe cap, dar vom rezolva totul de acum și va fi mai bine." gândește acesta, apoi o sărută ușor pe frunte, o curpinde cu brațele și adoarme.