Codul unui gentleman (Publicată)

Capitolul 3

Cobor din taxi, continuând să înjur ca la ușa cortului, furioasă pe întreaga situație. Dacă nu era Amy, și gândul că aș putea ajunge să curăț toaletele publice, acum, nu m-aș mai fi aflat aici. 

Aici. Nici măcar nu știu unde am aterizat. Îmi trec o mână prin claia de păr blond și măsor împrejurimile din priviri. Trebuie să fie unul dintre acele cartiere selecte, unde oamenii ca mine pot doar să viseze că vor ajunge vreodată. Și totuși, iată-mă! Practic, îmi târăsc picioarele în drumul spre vila cu numărul 25, cu fiecare pas, inventând și o nouă înjurătură.

Aproape că mă izbesc de porțile din fier, prea preocupată să privesc și în fața mea.

— Cine a avut ideea tâmpită de a vă pune fix aici? gesticulez enervată, fără să iau în calcul faptul că sunt filmată de camera de supraveghere.

Drept răspuns, un rânjet malefic mi se întinde pe buze și ridic degetul mijlociu în aer. Însă gestul meu rămâne fără repercursiuni. Trec mai bine de cinci minute, iar eu aștept în continuare ca cineva să-și miște fundul leneș și să mă poftească înăuntru.

Chiar înainte de a mă răsuci pe călcâie și de a face cale întoarsă, porțile se deschid larg, iar vocea lui se aude în difuzor.

— Bine ai venit, domnișoară Summers.

Pufnesc, deloc impresionată de acțiunile sale.

Îmi îndes mâinile în buzunarele hanoracului, de această dată, fiind atentă la fiecare detaliu din jurul meu. Fântâna arteziană din mijlocul curții îmi fură prima atenția, iar mirosul florilor de primăvară îmi încântă simțurile.

Și cu toate acestea, odată ce ochii mei dau de ai lui, buna dispoziție îmi dispare și mă încrunt atât de tare, încât mă tem că voi face riduri.

— Neața! mormăi cât pentru mine.

— Este trei și un sfert după-masa, domnișoară Summers. 

— Ce ciudat, pufnesc dezinteresată. Puteam să jur că e dimineață. Cel puțin, așa s-a simțit când am deschis ochii. Adică, acum treizeci de minute.

Deloc discret, își rostogolește ochii, lăsându-și brațele musculoase să-i cadă pe lângă corp.

Îmi trag singură o palmă mintală, urmărindu-l îndeaproape. Mă descalț doar pentru că îl aud turuind ceva despre asta și, exact cum i-am spus, abia ce m-am trezit. Este prea devreme să port o discuție în contradictoriu, chiar și pentru mine.

— Mișto dărăpănătura, fluier din spate, rotindu-mi ochii în orbite.

— Mișto și dărăpănătura, nu sunt două cuvinte ce pot fi folosite în același context.

La rându-mi, îmi dau ochii peste cap, profitând din plin de faptul că merge în fața mea.

— Vino, vreau să ți-o prezint pe Helen, cea care a avut grijă de mine încă de când am fost de-o șchioapă.

— Stai așa! Ai o doică? întreb uluită, abia abținându-mă să nu mă tăvălesc pe jos de râs. Dacă aflu că deții și o babețică, m-am cărat de aici. 

Total neașteptat, dobitocul se oprește din mers, iar eu mă izbesc de el, pierzându-mi totodată echilibrul. Clipesc nedumerită, nevenindu-mi să cred că impactul a fost atât de mare, încât am ajuns să culeg particulele de praf de pe jos.

Cu toate că mă așteptam la altceva din partea lui, spre exemplu, reflexe de SuperErou, nemernicul se răsucește cu fața spre mine cu o viteză de melc, iar zâmbetul micuț îl dă de gol. Știu că abia se abține să nu-mi râdă în față.