Vine un moment in viata in care te afli la limita dintre iubire si ura. Limita este ca un fir de ata atat de subtire incat in orice moment se poate rupe, lasand in picaj tot ceea ce credeai ca te face sa te simti iubit, apreciat, acceptat. E ca si cum ai fi in picaj liber, fara parasuta, fara ceva care sa te mai tina pe linia de plutire si pur si simplu clachezi. E ca si cum ai spune ca iubesti pe cineva pentru ca ti-a fost de nenumarate ori alaturi de tine, mai ales cand ti-a fost cel mai greu, apoi esti lovit exact cand nu te astepti, fix de persoana in care aveai incredere, o incerede dusa la extrem, o incredere pentru care ai fi fost in stare sa faci cel mai necugetat lucru existent si sa fii sigur ca acea persoana te va prinde exact inainte sa te prabusesti. O incredere oarba, care nu ar fi avut nevoie de cuvinte pentru a putea fi explicata. Dar cand totul parea roz, karma isi face treaba cum stie ea mai bine si te lasa dezarmat, in genunchi, cu lacrimi in ochi si fara un strop de incredere, nici macar increderea in propria persoana nu ti-o mai lasa. Iti ia tot si te priveste cu zambetul pe buze, lungind agonia in care te zbati, asteptand momentul pentru a da lovitura finala. O lovitura care va afecta atat de mult sufletul incat iti vei dori sa fii mai rece decat cel mai mare ghetar. Insa viata este o jigodie mai cruda decat karma, chiar cand credeai ca poate totul va reveni la ce a fost inainte sa fii in picaj liber, chiar atunci iti pune niste obstacole in cale, niste obstacole pe care le vezi imposibil de trecut si pur si simplu te lasi lovit de fiecare in parte ca in final sa ajungi sa te zbati pentru propria ta sanatate mintala, care nu e altceva decat o agonie permanenta. Iar ca totul sa fie un tablou cat se poate de perfect, in loc sa poti sa te ridici si sa mergi mai departe, abia de mai poti sa te ridici in capul oaselor, fiind tintuit la pamant chiar de persoanele la care tineai cel mai mult si le vezi cum se uita la tine de sus, cu o privire rece si cu un zambet sfidator intiparit pe buze. In acel moment stii ca nu vei mai putea sa te vindeci decat de tine insuti si sa accepti, cu lacrimi in ochi si cu un gol imens in suflet, faptul ca pentru ei ai fost doar un pion pe tabla lor de sah, un pion care si-a pierdut rolul in momentul in care cineva mai bun a venit si ti-a luat locul de parca nu ar fi fost locul tau in jocul lor crud. Poate nu e de mirare de ce se spune ca sahul este jocul mintii, la urma urmei, fiecare poate fi doar un pion pe tabla altcuiva, desi poate la un moment dat ar fi fost o piesa mult mai importanta.
