Totul s-a terminat exact așa cum a început, fără vreun semn de avertizare, fără vreo pregătire în prealabil. Pur și simplu s-a întâmplat. Loc de regrete există și vor exista mereu, fie ca este vorba despre ce am avut sau ce va fi în viitor, pentru fiecare dintre noi. Nimeni nu poate să prezică cu exactitate ce va fi a doua zi sau peste câteva ore.
Mulți spun că e bine să trăiești clipa înainte ca totul să se destrame, dar cum firea noastră de autoconservase se comportă uneori de parcă ar fi mai înapoiată decât prevede legea, atunci lucrurile tind să se complice. Iar din momentul în care a apărut prima complicație într-o relație, poți să fii sigur că vor mai aparea și altele. Nu contează cine a început să complice lucrurile sau cine a terminat, nu contează nici cât de încurcate au ajuns să fie firele de ață care mai susțineau relașia. În final nu mai conteaza nimic din aceste lucruri. Poate doar rănile care au rămas deschise, dar și acelea se vor închide la un moment dat, mai devreme sau mai târziu. Depinde de fiecare cât de dispus este să își sacrifice sufletul și să-l ierte pe celalalt pentru a putea trece mai departe si a închide definitiv acel capitol din viața sa.
Viața are un algoritm mai mult decât bizar când vine vorba despre relații. Uneori poată că îți pune în față o persoană de la care nu te așteptai vreodată să înveți cum e să fii liber și să te simți tânăr, alteori poate vrea să îți arate ce înseamnă să duci dorul cuiva încât să doară și să vezi acea persoană în acțiunile altora fără să realizezi că este doar o personificare a propriei tale imaginații. Alteori vrea să te învețe ce înseamnă răbdarea și îți lasă în cale o persoană neexperimentată, copleșită de frică și nesiguranță, care caută o alinare și un mentor prin viață. Sau poate îți arată ție cum să pui stăpânire pe propriile sentimente și dorințe, să popți distinge între nevoie și obișnuință, să îți arate care sunt limitele nescrise are înțelegerii de sine și a celor din jur, să îți demonstreze că poate exista o rază de soare chiar și în zilele cele mai întunecate și ploioase, când în jurul tău există doar tunete și fulgere, furie necontrolată, urlete de frustrare și tristețe fără vreun motiv întemeiat.
Căci, prietene, asta înseamnă viața și asta înțeleg eu, ca om al unei generații în care toate drumurile pot fi deschise cu puțin curaj și cu o tărie de fier. Însă nu ne putem ascunde în permanență în spatele unui zid de beton armat, cu armele pregătite pentru a trage și cu urechile ciulite în încercarea noastră disperată de a ne apăra sentimentele de oricine cutează să pășească în sanctuarul nostru de cleștar.
Suntem oameni, greșim, iubim, suferim, picăm, ne ridicăm și o luam de la capăt până când zilele noastre devin numărate fără ca măcar să fim conștienți de asta. La fel ca mine și ca toți cei din jurul tău, zilele noastre sunt limitate, dar la fel cum am spus și mai devreme, nimeni nu stie ce va fi a doua zi sau peste câteva ore. Nimeni nu va ști că ultima sa zi va fi cea de astăzi sau o zi friguroasă de Decembrie, peste câțiva zeci de ani.
Am vrut să încep altfel, căci subiectul din mintea mea a fost altul, legat de o despărțire, de momentul în care două drumuri ajung la o răscruce și se separă, poate, pentru eternitate. Încă tind să cred în destin și în suflete care au fost cândva legate. Încă mai cred în iubire fictivă, încă citesc despre dragoste și îmi imaginez cum ar fi cu adevărat să simți acele cuvinte pe viu. Dar pentru mine n-a fost să fie. Poate pentru tine sau pentru cineva cunoscut. Căci, la urma urmei, toți avem dreptul să visăm și să ne imaginăm o viață perfectă alături de o persoană dragă nouă care ne înseninează fiecare furtună.
Uneori aș vrea să retrăiesc ce am avut, măcar pentru câteva momente, chiar dacă atunci domina frica și dorința de a cunoaște necunoscutul. Poate acum aș privi cu alți ochi cele întâmplate sau poate că aș suferi la fel de mult ca prima dată. Deși dragostea și sentimentul de protecție oferit de cineva poate să fie copleșitor, atunci când dispare cu adevărat, rămâi secătuit de orice fel de sentiment, indiferent cât de multe lacrimi ai vărsat, indiferent de cât de mult ai îndurat și cât de multă răbdare ai investit în cineva cu gândul că poate într-o zi se va schimba. Sentimentul de gol, de lipsă, devine din ce în ce mai pronunțat pe zi ce trece, când realizezi, cu adevărat, că nu te mai poți întoarce acolo unde ai fost, din varii motive, mai mult sau mai puțin grave. Și oricât de mult ai vrea, în adâncul sufletului tău se dă o luptă între tine cel de acum, care știe că așa e cel mai bine, și tu cel care a fost, care vrea să se întoarcă la momentele de liniște și soare, fără griji și fără regrete.
