Ma simt de parca ma învârt in cerc, merg in același loc iar si iar, pe lângă blocuri, case, străzi pustii, alei întunecate, ajungând in aceeași camera in care este un singur bec ce pâlpâie. Gri, frig, pustiu. Nici o cale de ieșire, o mie de cai de intrare, un singur Argument, singurătate. Chipuri cunoscute, prieteni, amici, familie, toate aceste persoane colorate in nuanțe de gri. Nici o pata de culoare, nicăieri. Doar gri si frig.
Exact ca intr-un joc psihologic, ce se joaca cu psihicul tău, cand intri pe o usa de duce pe alt coridor, vrei sa te întorci, alt coridor, alta camera alt ceva. Niciodată nu ai cum sa te întorci de unde ai plecat. Un labirint hain, un coridor lung cu sute de uși si fara vreo ieșire.
Foi aruncate pe podea, atârnate pe pereti, adunate in teancuri lângă o bricheta. Așteaptă sa fie privite, nu are cine sa o facă. Memorii, amintiri, evenimente, o viața întreaga, viața unui adolescent scrise cu cerneala neagră pe foi albe, mototolite si aruncate, vrând sa fie uitate, arse, rupte. Nu are cine sa le dea foc, nici cerneala pentru a mai scrie altele nu mai este. Totul e gol, călimara, mintea, sufletul, trupul. Nu mai exista nimic, doar o colivie numita trup, in care se afla doar celule ce sunt pe punctul de a se degrada, căci plasma nu mai conține suficiente resurse pentru a le întreține. La fel ca si călimara, camera, becul. Doar lucruri pe punctul de a-si încheia utilizarea.
Doar un ceas ticăie in surdina, intensificând liniștea asurzitoare.
