Calea orbilor

1. Cafeaua

Noaptea-i tarzie, dar umbre repezi continua sa se prelinga pe strada incinsa. Priviri libere sustin zambete ce plutesc desupra unor cuvinte frivole. Asa vin si pleaca toti. Nimic nu ramane in urma, doar zgomot inutil si vorbe uitate-n trecut.

-Cu ce va servesc?

-Espresso.

Privind cafeaua care imi este atent asezata pe masuta rotunda si mica, parca destinata unei persoane insingurate, o dorinta inexplicabila de a impartasi ceva, orice, se infiripa intr-un colt de suflet. Ochii imi aluneca pe ecranul telefonului. Nu mai am pe cine suna. Nimeni nu mai este in jur si nu-mi ramane decat sa-mi sorb cafeaua in tacere, privindu-i aburul ce se risipeste incet, incet. Si totusi suna.

-Alo?

-Buna seara! Meda Luiza? Sotia comandorului Meda Damian?

-Da. Spune-ti, va rog.

-Imi pare rau sa va dau aceasta veste, dar sotul dumneavoastra a decedat. Avionul de vanatoare in care se afla, alaturi de alte trei persoane, s-a prabusit. Condoleante.

As fi vrut sa ii pot raspunde ceva, dar parea ca sunt propulsata intr-o irealitate. Nu stiam cum sa reactionez. E adevarat, nu-l iubeam si n-am invatat niciodata sa il iubesc, dar ma speria gandul ca nu-mi va mai fi alaturi. Intotdeauna am vrut sa imi recapat libertatea, si acum? Ce trebuie sa fac acum?

Am lasat banii langa cafeaua neterminata al carei gust devenea din ce in ce mai amar. Drumul spre casa pare lung si trist, chiar neumblat. Parca mi-e frica. Numai lumina stalpilor invechiti imi poarta de grija pana la scara blocului. In timp ce rasucesc molcom cheia in broasca coboara un tanar. Nu-l cunosc foarte bine, dar ma saluta si pare ingrijorat de starea mea.

-Buna seara! Va simtiti bine?

-Buna! Da, totul este in regula.

Nu prea convins de zambetul meu vag si, probabil, nici de fata palida, nu imi pune mai multe intrebari. Pleaca, lasandu-ma sa ma izbesc de aerul apasator al apartamentului. Secvente din scurta noastra casnicie imi invadeaza mintea. Pentru cateva momente ma piedic in tipetele ultimei noastre dispute. Cat de fragili suntem oricat de mult am incerca sa ascundem asta...

Nedumerita, ma uit la ecranul obositor al telefonului. Este aproape 1:00. Nu pot sa pierd timpul acum cand imi sta la dispozitie. Trebuie sa ma grabesc. Ma intreb daca mama doarme, dar nu ma intereseaza prea mult. O sun. Imi raspunde o voce ragusita ce tradeaza o oarecare surprindere.

-Mama, trebuie sa afli ceva. Damian a murit.

Arunc scurt cuvintele si astept o reactie, dar nimic.

-Vin imediat la tine.

Ii inchid fara sa ii mai spun altceva si privesc oarecum descumpanita in jur. Lucrurile lui sunt asa cum le-am lasat cand am plecat de acasa. Nu m-a cautat sa ma aduca cu forta inapoi, asa cum facuse data trecuta. M-a lasat. Dar stia ca am sa ma intorc, insa probabil nu in aceste circumstante.

Cat de diferit era Damian acum doua luni, de cel de acum trei ani si jumatate. Cautase orice mijloc ca sa ma cucereasca, dar, oricat de mult inima mea tanjea dupa dragostea cuiva, n-am reusit sa il accept niciodata. Poate era din cauza diferentei de varsta? Cu toatea acestea, ne-am casatorit. Eram mult prea indatorata fata de el ca sa il refuz. Mai erau si insistentele familiei... ale mamei, mai precis. Credeam ca am sa ma obisnuiesc cu ideea. In inconstienta mea, la douazeci si unu de ani, aveam senzatia ca nu-mi va fi atat de greu sa convietuim, avand in vedere ca el era mai mult plecat la unitate, iar eu ramaneam acasa sa imi vad linistita de treburile zilnice.

Si m-am prefacut. La inceput, il primeam intotdeauna cu zambete fortate, cu sarutari reci. Dar curand, aparenta noastra fericire s-a destramat treptat. Preferam sa umblu pe strazi decat sa stau in casa. Mergeam la redactie, apoi ramaneam in oras cu diversi colegi, care imi alinau singuratatea, neimplinirea asta insuportabila. Nu-mi spunea nimic. Eram multumita asa, caci astfel nu eram martora la spectacolul infidelitatii sale. Nici macar nu avea decenta sa se ascunda.

Pentru el eram doar un accesoriu. Sotia frumoasa, eleganta, care a invatat atat de bine sa-si lase problemele acasa si sa simuleze fericirea. Accesoriul perfect la orice eveniment. Laudata de toti si vruta de multi. Dar acasa? Mi se lua stralucirea, eram aruncata din nou in mocirla ignorantei. Deschideam chiar usa diverselor lui aventuri. Nu se intorcea decat dupra vreo doua, trei zile, timp in care ramaneam plangand, umilita. Viata asta era insuportabila, dar invatasem sa o accept. Daca singurul lucru pe care il voia era sa ii fiu sotie, sa il insotesc oriunde, sa ii fac cinste, am acceptat. Dar numai pentru ca imi salvase mama din acel accident stupid. Mai tarziu am inteles ca ea era una din multele femei care trecusera prin patul lui ...