Calea orbilor

5. Capcana

Arunc umerasul cu haine in dulap si ma indrept catre el. Se apropie de mine, micsorand tot mai mult distanta dintre noi, timp in care contactul vizual nu inceteaza. Se apleaca lent catre urechea mea. Inghit in sec, tremurand.

- Ai ceva impotriva daca las usa deschisa, imi sopteste lin, cuvintele lui scaldandu-se in urechea mea.

- Tu ai avea?

- Nu.

- Atunci nici eu.

Se intoarce cu spatele, tinandu-si in continuare mainile in buzunar. Distanta dintre noi se mareste cu doi, trei pasi marunti, iar emotia se risipeste. In aceste cateva momente nu m-am putut abtine sa nu privesc in jos, analizandu-mi scurt picioarele. Ma simteam incomod in pijamaua asta mult prea sumara prentru gustul meu. Nu mi-a placut ca ma masurase lung pret de cateva secunde. Nu am ce sa mai caut langa el, asa ca urc cele doua trepte catre camerea mea. Las usa deschisa, apoi ma opresc in prag pentru a-i adresa doua cuvinte simple.

-Nopate buna!

-Noapte buna!, imi raspunde fara ca macar sa ma priveasca.

Ma asez in pat si luminez o portiune din incapere cu razele groaie a lampii de pe noptiera. Asta noapte am chef sa citesc cateva pagini, dar sunt distrasa de parchetul care scartaie sub picioarele lui. Ma enerveaza zgomotul asta. Il zaresc scotandu-si tricoul in drum spre baie. Oare de ce am lasat usa deschisa? Dupa doua pagini de lectura, se intoarce. Parfumul sau strabate cale destul de lunga. Remarc ca stinge lumina, apoi aud cum cersaful fosnaie sub greutatea muschilor sai nu prea formati. Ma gandesc ca poate ar trebui sa incerc sa dorm, caci maine va fi o zi mai mult decat obositoare.

De vreo doua ore il tot aud cum se intoarce de pe o parte pe alta. As vrea sa il intreb daca doarme, dar stiu ca nu o face. Adevarul e ca nu mai am rabdare sa stau in patul asta, cu atat mai putin daca el este alaturi. As vrea sa il vad, sa-mi intiparesc in memorie trasaturile lui, dar noaptea asta-i infernal de lunga. Cuvintele pe care mi le-a adresat se bat in mintea mea, facandu-si loc rand pe rand, iar miscarile incontrolabile ale inimii rasuna in toata incaperea. Asta pana cand ii suna telefonul. La ora asta?

- No, por algunos dias no. Deja la mercancia ahi...anda, adios!

Imi dau seama ca nu vrea sa aflu despre ce e vorba dupa modul soptit si sec in care raspunde. Nu cred ca ii pasa prea mult daca ma trezeste sau nu. Oricum, sigur stie ca n-am inchis un ochi. Oare la ce marfa se referea? Ma mai invart de vreo doua ori si imi scapa un oftat, dar nu are nicio reactie. Nu, chiar nu mai pot sa stau in pat. Ma ridic si ma uit in camera lui. A plecat. Si nu cred ca la bucatarie. Imi arunc ochii descumpaniti din nu stiu ce motiv pe geam. In sfarsit se face ziua, dar nu prea mai am rabdare sa astept sa se lumineze complet. Am nevoie sa ma revigorez in aburii calzi ai diminetii.

Intorcandu-ma de la baie si trecand iarasi prin camera lui, narile imi sunt invadate de parfumul proaspat amestecat cu un iz slab de tutun, ceea ce nu ma opreste nicidecum in loc. Tinta mea e precisa: oglinda. Trebuie sa acopar cumva semnele mai multor nopti pierdute. Cand aproape termin se izbeste si usa cu forta. Imi arunca o privire scurta, dar ochii mei aroganti din oglinda continua sa sfideze un suflet incert. Desi sta asezat in pragul usii, prefer sa ma prefac ca nu-i acolo. Imi aranjez parul, prizandu-l intr-o impletitura lejera la spate, lasand unele suvite scurte sa se prelinga in aerul imbacsit. In cele din urma indrept manecile rochiei negre din matase, asigurandu-ma ca totul este impecabil. Atunci decide si el sa se apropie. Il las sa vina, ii las respiratia sa se loveasca de pielea mea, iar spatele meu ia contact cu toracele lui. Mainile imi sunt prinse cu delicatete in niste palme fierbinti, apoi urechile imi sunt desfatate de cuvinte soptite, al caror complice este un zambet vag in coltul buzelor subtiri.

- Esti frumoasa.

Nu-i raspund. Imi intorc capul pe jumatate spre el, incercand parca sa descifrez ceva dincolo de mastile pe care tot mi le arata, dar ochii lui se salveaza din capcana si imi fixeaza buzele acoperite de un ruj rosu. Ma desprind din imbratisare, fara a-mi putea sustrage si bratul drept care ramane in urma, fiind supus degetelor sale lungi care aluneca de la cot in jos si se agata pentru cateva momente printre unghiile mele lacuite. Imi activeaza toate simturile, asemenea unei prade care trezeste simtaminte animalice in atacatorul sau. Un oftat adanc din partea lui pune distanta intre noi, distanta pe care incearca sa o remedieze printr-o intrebare idioata.

-Que pasa? Tienes algo y me gustaria...

Are un accent aproape perfect, pe care il ador, si nu pot sa spun ca imi displace sa mi se adreseze astfel intrucat am senzatia din ce in ce mai puternica ca se construieste o lume a noastra, departe de cea a tuturor celor care ne inconjoara. Cu toate astea, simultan, ma deranjeaza. Ma deranjeaza ca vrea sa ma verifice astfel, ca imi testeaza astfel inteligenta. Daca eu am incredere in el, de ce nu poate sa faca si el acelasi lucru?

- Uite ce e, Vladimir... Daca nu stii cum sa afli in ce masura ma intriga discutia ta de azi-noapte, chiar nu e nevoie sa ma aburesti cu astfel de jocuri pentru ca nu cad. Ar fi mai simplu sa nu-ti mai pierzi timpul facand asta. Mai bine ai intelege ca sunt egoista si ca pastrez totul pentru mine.

Il privesc cu subinteles, asigurandu-ma ca mesajul meu a fost suficient de transparent si, fara a-i da ragazul sa caute alte vorbe nepotrivite felului sau de a fi, insfac cerceii turcoaz de pe masuta de toaleta pe care incerc sa ii indes in urechi in timp ce pararesc grabita incaperea.