Calea orbilor

8. Refuzul

Aglomeratia ma primeste nestingherita in bratele ei. Ma oboseste. Nimeni n-ar fi dispus sa-ti arunce o privire si sa-ti vorbeasca. In fond, pentru ce? Oricum ar fi, nu vreau sa ajung acasa. E prea devreme. Acasa... ce cuvant bizar. De ce il folosesc? Ce semnifica el cu adevarat? Cu siguranta nu sila de a salasui printre lucrurile lui Damian. Bani pentru camere indiferente nu mai am. Si oriunde m-as duce ma simt vinovata. Si e vinovatia unei tradatoare. Acea femeie care disimuleaza pana si in propriul vis. Acel vis pe care l-am imaginat in multe randuri si in fata caruia n-as fi stiut cum sa raspund. Acel vis pe care l-am asteptat cu atata ardoare si pentru care imi pierdusem speranta ca va mai veni vreodata. Visul care prinde contur prin ganduri lucide, prin nesabuinta sentimentelor care mocnesc, prin priviri. Visul tesut cu ochii deschisi, dupa cum spunea el.

- Da!, raspund oarecum iritata la telefon.

Normal. Raluca, o asa zisa prietena.

- Hello! Ce faci? Esti in oras?, ii aud vocea indulcita intentionat.

Sa-i spun ca sunt, sa-i spun ca nu sunt... Tot trebuie sa-mi ceara explicatii. Daca n-ar intreba nimic ar fi perfect.

- Da, sunt, ii spun resetandu-mi vocea.

- Am aflat de Damian. Condoleante. Tu cum te simti?

- Raluca, ne intalnim intr-o ora in parcul din fata bibliotecii centrale?

Ezita. Ca intotdeauna. Pretinzand ca-mi este alaturi, dar lasandu-ma sa ma zvarcolesc singura in suferinta mea. Nici nu inteleg de ce m-a sunat. E tardiv. Dar e o persoana care merge pe principiul „niciodata nu e prea tarziu”. O persoana care n-a vazut ca principiul asta nu are loc printre ale mele.

-Fie, ne vedem acolo, imi raspunde in cele din urma incurcata, ca si cum mi-ar face un mare serviciu.

De ce i-oi fi spus sa ne intalnim? Puteam sa-i raspund la intrebare si m-ar fi lasat in pace. Nu, n-ar fi facut asta. Ar fi vrut detalii. Detalii nenorocite pe care oricum nu le asculta. Dar da din cap non-stop si ma aproba. De parca de asta as avea eu nevoie. Si-un copil ar sti sa-si aleaga niste cuvinte inocente, dar adevarate, care sa ma readuca la realitate. Un copil, da! De asta as avea nevoie. De unde sa iau unul? Copii nu ma plac. Se stramba la mine si incep sa planga. Probabil pentru ca nu-mi schimonosesc vocea precum marionetele alea din jurul lor care au mereu grija sa le fie bine. Probabil pentru ca eu nu inteleg de ce trebuie sa zambesti unui copil chiar daca nu simti sa faci asta. La mine n-a fost asa. Si nici din partea mea copiii nu vor primi toate astea. Ce moment tampit. Sa ma gandesc la un copil cand ma framanta cu totul altceva.

Dar ce, mai exact? O distanta pe care mi-e greu sa o percep ca fiind cauza nefericirii mele? Si nu pot sa neg ca ultima noastra atingere e tot mai indepartata. Pare sa fi fost ieri, acum doua zile. Pare sa fi fost acum un an. Si simt deja cum amintirile se estompeaza, iar totul va fi in curand o ceata nebuloasa in care abia voi mai putea sa ii disting chipul. Oricat ne mult s-ar impotrivi mintea mea, n-am ce sa fac. Voi uita, dar totul va ramane acolo, chiar de nu voi sti sa-mi recapat trecutul. Si atunci? Imi va ramane doar singuratatea sa ma asculte? Va inghite uitarea lumina noptilor eterne? Orice ar fi, e mai bine sa nu fim alaturi. Ne-am minti chiar de ne-am spune adevarul. Ne-am distruge reciproc cu temerile astea orgolioase.

- Hei, am ajuns, imi spune aruncandu-si geanta pe banca ca sa isi foloseasca mainile pentru o imbratisare compatimitoare. Am fost la ceremonia religioasa de la Otopeni. M-am intalnit cu doamna Eva. Cum de nu a mers la inmormantare?

In timp ce vorbele sale se sting in zgomotul amiezii, raman sa o privesc necrutator in ochi. Nu stiu de ce ma port asa, dar simplul ei interes ma face sa fierb. As vrea sa nu ma intrebe nimic, sa nu spuna nimic. Sigur va gasi un moment ca sa ma ia peste picior si nu m-as putea abtine sa nu-i administrez din propriul venin. Ciudat e ca parca n-as vrea sa stric complet relatia noastra, desi sunt constienta ca nimic nu poate fi recuperat cu aceleasi semnificatii pe care le-a avut candva. Parca as fi prea ticaloasa daca as face asta. Pe de alta parte, e o relatie-parazit. Nu-mi aduce nimic, in afara de o repulsie crescanda. Mi-am retras subtil increderea si-am lasat doar un perete de sticla. Rece si neclar, dincolo de care nu mai trece nimeni. Ar fi o eroare grava in rationamentul meu. Ce iti trebuie ca sa vezi ca discutiile noastre s-au impotmolit in banalitati? Dezamagirea ce mi-ai provocat-o atarna acum ca o piatra de gatul tau. Si te trage tot mai jos. La naiba cu stupiditatea ta!!

- Ce se mai aude pe la redactie?, schimb subiectul ca si cum n-as fi auzit-o, fara insa a-mi domoli privirea.

- Ce sa se auda? Cum stii deja. Ah, nu. Avem de organizat festivalul.

- Ce festival?

- Ala, de literatura, pe care v-ati gandit sa-l organizati cand va intoarceati de Sibiu. Ai si uitat de el?

- Nu, dar era  prostie inventata intr-un moment euforic. Nu ne-am gandit sa o punem intr-adevar in aplicare.

- Si tu acum... Ar trebui sa te bucuri. Esti sef de echipa, dar nu-ti fa griji, nu cade toata treaba pe umerii tai. Ii vei avea alaturi si pe Oscar, Monica, Teo, Andrei.

Si nu ma feliciti? Ar fi trebuit sa o intreb. Nu, de ce sa faci asta? Ai fi vrut sa fii in locul meu, chiar de n-am sa-mi mai vad capul de munca.

- Si cand va avea loc fericitul eveniment?

- Martie, anul viitor. Dar lasa asta. Povesteste-mi mai degraba ce-ai facut acolo. Pari sa eviti subiectul.

- Asa crezi tu?

- Te cunosc foarte bine.

- Nu e nimic de spus. Am ajuns acolo si... in fine, au fost aduse trupurile, o multime de oameni si-au exprimat parerile de rau... Bocete, lumanari, fum, o caldura insuportabila. Ce vrei mai mult?

- Esti rece. Imi raspunzi evaziv, aszcunzand intentionat ceva. Cuvintele astea, care par sa sintetizeze tot, sunt de suprafata.

Afirmatia ei ma scoate din minti. Desi nu stiu care ma enerveaza mai tare. Simt cum sangele pulseaza violent sub pielea  obrajilor. Si ce-ar fi daca i-as spune? In fond, s-a terminat, nu? Sa-i spun oare de Vladimir? N-ar intelege. Nu, dar avea sentimentul ca inca se mai poate. Prostii, nu se poate atata timp cat raman cu un gol si mai mare dupa discutiile cu dansa. Hai, incearca!

- Raluca...?

- Te ascult.

- Ar vrea sa ma duc sa ii ajut la cules, mi-am schimbat cuvintele in ultimul moment. Saptamana viitoare. Dar nu stiu daca ar trebui sa accept sau nu. Stii tu... imi aminteste de copilarie, Damian, mama si toata povestea asta.

- Sincer, cred ca ti-ar prinde bine. Sa te intorci acolo dupa toate cele intamplate, n-ar putea decat sa te ajute. Gandeste-te. Nimic nu se poate intampla. Nimic care sa iti schimbe cursul vietii. Ar fi ca o impacare intre tine si trecut.

- Oare?, intreb absenta, gandindu-ma la el. Oare sa nu mai fie nimic?

- Intelege.

- Bine, am sa ma duc.

Desigur ca nu o voi face. Nu ma voi intoarce niciodata. Renunt. Iar.