Calea orbilor

3. Amintirea

Nu voia nicidecum sa ii inoportuneze. Se duse sa se aseze in balansoarul de pe terasa. Intotdeauna ii placuse locul acela. Strategic asezat, era scaldat in umbra rece a nucului trecut de vreme, iar de acolo putea vedea tot ce se petrecea in curte. Se lasa pe spate. Inchise ochii parca dorind sa recupereze ceva din trecut, dar cum nu reusi, se rezumase doar la a contempla casa de vacanta care se ridica cu mandrie in fata ei.  

Era lipsita de atmosfera care domnise candva. Nu putine au fost datile in care a auzit acele povesti din vremurile de odinoara. Regreta ca nu apucase sa isi cunoasca strabunicul. Avea sentimentul ca acesta semana atat de bine cu tatal ei. Pe Victor nu il vedea doar in calitatea lui de parinte, ci mai degraba ca un prieten, un confident. Nu a inteles niciodata de ce nu este casatorit cu mama ei, cu toate ca i se oferise o explicatie. Stia foarte bine ca ceva mai puternic se afla in spate. Analiza faptele obiectiv, tocmai de aceea considera ca Eva nu merita toata acea iubire oarba pe care Victor nu incetase sa i-o daruiasca. Nu trecea o zi fara sa se intrebe cum putea sa ii suporte toate intransigentele. Ea nu mai reusea. Fiecare vorba, fiecare incercare in plus de a o controla o intarata si mai mult in dorinta ei de a se desprinde de ea o data pentru totdeauna, de a-si construi o viata, de a trai in actualitate, ca toti ceilalti de pe strada pe care, de multe ori, ii privea cu invidie. Cu toate acestea, nu avea curaj. Ii era ingrozitor de frica sa isi castige libertatea la care ravnea cu atata ardoare. Dar acum avea o noua sansa.

- Luiza, parca nici nu ai fi aici. De ce stai acolo singura?, o intreba Vanesa amarata.

- Nu, doar ca...

- Te doare, nu-i asa?

Durere? Asta sa fi fost?

-Timpul si dragostea vindeca. Vei vedea.

Asa avea sa fie. Peste doua zile, totul se va sfarsi. Va reveni in cuibul ei si totul va fi uitat. O macina acest gand. Indiferent de situatia care ar fi existat aici, ar fi gasit o modalitate de a fi mult mai fericita decat in inchisoarea in care traise pana acum. Nu exista un moment pe care sa-l fi petrecut aici si dupa care sa nu tanjeasca. Avusese noroc ca Victor ramasese neclintit, langa consoarta sa. Datorita lui, ii cunoscuse pe acesti oameni simpli. Ii iubea si ii respecta tocmai pentru acest fapt. Se simtea cu adevarat implinita in mijlocul lor fara a fi nevoita sa faca ceva pentru a le castiga admiratia sau iubirea si regreta ca nu mai venise de cativa ani sa isi petreaca cateva saptamani de vara alaturi de ei. Desigur, instrainarea ei fusese cauzata de Damian, pe care, pana la urma, aici il cunoscuse.

Era o seara de iulie, torida, iar ea iesise sa se plimbe pe stradutele mici din jurul caselor semete. Cu gandul in alta parte, ajunse in apropierea lacului, motivul pentru care decise sa contemple singura apusul. Sprijinita de balustrada podului din lemn, undele fine ii cucerisera privirea. Ochii ii erau scaldati in lacrimi. Atunci o mana rece o atinse pe umar si auzi o intrebare jucausa.

- De ce sfasie dragostea inima unor fete atat de frumoase?

- Nu dragostea, poate absenta ei.

- De asta esti aici singura? Credeam ca iti aminteai de un apus pe care l-ai privit cu altcineva.

- Nu, ii raspunse incet, cu un zambet usor in coltul gruii.

- Atunci imi permiti sa iti tin companie?

- Daca ti-ar face placere...

Si au ramas tacuti pana cand acea sfera imensa fu inghitita in  murmurul apei.

- Cred ca ar trebui sa ne intoarcem.

- Desigur. Te conduc. Ah, nu mi-ai spus cum te numesti. Eu sunt Damian.

- Luiza. Incantata.

Pentru prima oara, drumul catre casa parea foarte lung, dar conversatia era placuta.