Calea orbilor

7. Visul

Cand tanara facu primii pasi pe pietrele inabusite in iarba, caii erau deja pregatiti de cateva minute. Barbatul nu-i sesiza apropierea si se intoarse abstras din gandurile sale catre femeia care i se infatisa intr-o bluza albastra, din voal, delicatetea fiindu-i acentuata de o pereche de pantaloni crem. O privea cu incantare si nu rezista sa nu-si dezgoleasca dintii de un alb perfect.

- Stii sa calaresti, nu?

- N-am mai facut asta din copilarie, ii raspunse ea amintindu-si de unele incercari esuate.

Dupa ce o ajuta sa se urce in sa, Vladimir isi lua, la randul sau, armasarul in primire. Animalele facura cativa pasi pe loc, apoi, dupa indemnul cald al stapanilor, incepura sa se deplaseze alene pe o carare batatorita, ce pleca din spatele casei catre libertatea naturii. O racoare bine venita se lasa asupra locuintelor din apropiere, imbatate de o liniste desavarsita. O distanta considerabila fusese parcursa in tacere, dar  apoi cuvintele au inceput sa se lege de la sine.

- A fost un moment in care a trebuit sa renunt, i se destainuia el. Nu regret. Afacerile familiei nu mergeau bine deloc in acea perioada. Am ales sa renunt la facultate si sa ma angajez ca sa-i pot plati studiile Clarei.

Era impresionata de ce auzea. Nu si-ar fi imaginat ca ar fi dispus la sacrificii din iubire... chiar daca o facuse pentru sora lui. Poate mai demult relatia lor era altfel si s-a degradat din cauza distantei. Erau prea multe curiozitati in privinta lui. Stia ca daca va simti, ii va spune el, asa cum incepuse sa se deschida treptat. Probabil ii placea ca nu-l agasa cu intrebari.

- Asta te-a indemnat sa pleci?

- Pe de o parte.

Se intelegea ca era ceva mai mult. Mai puternic si mai dureros si ca el consiera ca e prea devreme ca sa-l cunoasca.

- Si eu am renuntat. Dar la libertate. Si-am crezut ca o fac pentru a-mi salva mama. Dar a fost un santaj grotesc. A fost in van.

- I-a platit operatia creznd ca asa te olbiga sa-l accepti.

- Mda... Bine, ii eram recunoscatoare. Datorita lui mama merge si astazi, dar si-a pierdut fiica.

- Nevoia de bani te impinge la multe.

- Sau nevoia de a fi iubit cu sinceritate, il completa Luiza cu un gust amar.

- Iubesti?

- Nu, dar inima mea asteapta asta dintotdeauna.

Lumina ranita a sorelui incepuse sa se imprastie deasupra viei.

- E o afacere profitabila acum, nu?

- Da, aduce venituri solide.

Discutia se continua cu lamuriri in ceea ce privea productia vinului si mici secrete pentru o calitate superioara. Luiza asculta cu interes si il privea visatoare. Descoperise alt om in el, nobil, mai presus de toti cei pe care ii intalnise pana in acel moment. Se simteau bine impreuna, amandoi avand impresia ca o forta ii uneste in tacere, apropiindu-i intr-un destin oglindit.

- Iti multumesc ca m-ai adus aici.

- Ai putea sa ma astepti cateva minute?

De indata ce primise un raspuns afirmativ, calul lui pornise in galop catre padure. Il privea cum se indeparteaza. In absenta lui timpul se scurgea lent, totul era gol, secatuit. Oricat de mult a privit in jur, plimbandu-se printre randuri, contempland soarele care se ascundea dupa dealuri, linistea interioara pe care el i-o daruise prin simple priviri, vorbe si tacere, se destrama si-o gheara ascutita o intepa tot mai puternic. Cu toate ca l-ar fi asteptat o viata, avea banuiala ca a plecat si ca nu se va mai intoarce. Nu putea sa-l lase sa i se intample ceva, acum, cand in sfarsit s-au gasit. Porni pe drumul pe care-l parcusese si el grabit si nu se opri de cat atunci cand auzi trei voci masculine. Una era a lui.

Ajunsese tocmai cand conflictul dintre ei lua amploare, Vladimir fiind doborat la pamant de lovituia unui barbat vizibil mai puternic decat el. Ii treceau o multime de intrebari prin minte, al caror raspuns probabil nu-l va afla niciodata. Vazand-o acolo, se asternuse o tacere crunta, toate privirile fiind atintite asupra ei. Dupa sageti inveninate, pline cu subinteles, cum ca nimic nu va ramane asa, barbatii urcara intr-o masina ce-si etala luxul pe soseaua din apropiere, parasind locul disputei.

- Te ajut?

- Nu, raspunse acesta ridicandu-se cu greutate, pentru a-si lua iarasi locul in saua armasarului.

- Nu vreau sa crezi ca ma amestec in treburile tale. Nu ma intereseaza catusi de putin...

- Nu ti-am zis nimic, intrerupse el explicatiile care se napusteau asupra lui. Tie n-as avea niciodata ce sa-ti reprosez, o linisti, recuperandu-si treptat seninatatea dinaintea incidentului.

Intr-un fel ii tresalta inima ca n-a distrus o legatura fragila ce abia se crease, si ca el incepea sa aiba incredere in ea. E tot ce si-ar fi dorit, dar se inselase gandindu-se ca-i facea loc in viata lui. Oricum fiecare avea sa se intoarca la o existenta banala in care aceste zile erau doar un accident. Si-atunci, isi vor aminti tot ce nu s-a petrecut nicicand.

- Ma gandesc sa ma intorc maine in oras, il informa ea.

Regreta ca ii spunea asta, dar probabil intuise pericolul care graviteaza in jurul lui si voia sa se indeparteze.

- Mai ramai cateva zile. Sau intoarce-te peste doua saptamani, la cules.

- Am mult de lucru la redactie, dar iti promit ca ma voi gandi. Sunt sigura ca o mana de ajutor n-ar strica.

- Nu e vorba de ajutor. Raman eu.

Intelegea unde bate. O voia alaturi. Voia sa se intoarca pentru el.

- N-ar trebui... De ce sa prelungim un vis care oricum se va sfarsi?

- Pentru ca nimic nu distruge un vis tesut cu ochii deschisi...