Calea orbilor

9. Parfumul

Sa fi trecut vreo doua ore cand statea in fata usii? Inerta, incapabila sa o deschida. Privea fix clanta si chiar avusese impresia ca dincolo de acea usa se auzeau pasi. Niste pasi fermi, cunoscuti. Sau poate era doar spaima care ii incoltise in minte. Ar fi putut sa renunte la incertitudini si sa intre, dar metalul rece o impinse in spate. Si ramase in continuare lipita de zid, privind in gol, cu buzele tremurand. Genunchii suportau o emotie mult prea mare si nu-i mai putea stapani. Se lasa pe vine, parul alunecandu-i de-a lungul varului alb. Si nici pasii care se auzeau din ce in ce mai strident pe treptele inguste nu o puteau face sa-si vina in fire.

Tanarul care tocmai cobora o privea nedumerit. Daca data trecuta isi continuase drumul, fara a-si lua insa gandul de la ea, acum nu mai putea sa faca acelasi lucru. Era acolo. Si-avea nevoie de ajutor. Se apropie de dansa, imitandu-i pozitia incomoda, pentru a-i distinge ochii de dupa suvitele dezordonate de par. Nu-i putea vede decat obrajii uzi. Ii intinse mainile, incercand sa le prinda pe ale ei si-o trase usor, ridicand-o treptat. N-avea vlaga, iar coprul moale se balansa nestiutor pe tocurile mult prea subtiri pentru greutatea lui. Totusi reusi sa-si duca mana pe dupa talia ei, indemnand-o sa urce cele cateva trepte pana la etajul superior. In timp ce deschidea usa, nu-i daduse drumul, nelinistindu-si inima cu trupul ei fierbinte.

O lasa pe fotoliul alb, facandu-si curaj sa ii dea la o parte parul de fata. Acum putea sa distinga o urma de liniste care trecuse peste chipul ei. Inca nu era acolo, dar stia ca a trecut si ca se va intoarce, motiv pentru care se indrepta spre bucatarie. Se intoarse cu o cana mare de ceai cald, pe care i-o plasa in mana. Femeia o accepta fara sa protesteze, aruncandu-si ochii in ea. Ii privea aburul si pentru cateva momente isi folosi degetele subtiri ca sa invarta pliculetul care atarna spre exteriorul portelanului. Apoi il privi pe el, vecinul pe care de altfel nu-l cunostea, si-si lasa coltul buzelor sa se stranga usor in partea dreapta a obrazului, clipind de doua ori scurt.

- Cafea, te rog, ii spuse intinzandu-i cana printr-un gest simplu.

Barbatul se ridica pentru a-i face pe plac. Auzind zgomotul linistit al veselei, ochii sai se plimbau prin incapere, aprecindu-i bunul gust si totodata ordinea desavarsita care domnea. Era luminoasa si spatioasa, iluzie creata nu neaparat prin dimensiunile extraordinare ale acesteia, ci, mai degraba, prin amplasarea precisa a unor spatii vitrate in colturi. Mobila din lemn inchis la culoare, strabatut de accente crem, contrapuncta ritmul zidurilor galbene, acoperite cu o biblioteca generoasa si tablouri abstracte, care trimiteau la lumea desertica a continentului sarac. Cand se intoarse in camera cu mirosul proaspat de cafea, isi gasi vecina privind cartile pe care nu le mai deschise demult.

- Biblioteca este un bun mijloc de a cunoaste oamenii.

Auzind spusele acesteia, zambi, constientizand ca este prima persoana care crede asta.

- Ce intelegeti despre mine citind toate titlurile alea insirate pe pereti?

- Inteleg ca in sufletul tau nu-si au loc fatarnicia si alte sentimente imunde. Inteleg ca de-ar fi sa ramai singur, n-ai suferi, pentru ca departe de lume ti-e mult mai bine, ramanand prizonierul unor idei pe care n-ai cu cine sa le discuti, in afara de aceste vesnice randuri care-ti umplu zilele tineretii, ce se risipeste fara ca tu sa-ti dai seama macar. Esti un biet copil care vrea sa patrunda tainele filosofiei, citind in fiecare noapte pana la epuizare, cautand nefericirea.

- Ei bine, trebuie sa admit ca va pricepeti, ii raspunse rusinat dupa o tacere scurta.

- Nu-mi vorbi asa. Spune-mi Luiza. Si-am sa te rog sa ma ierti daca nu-ti cunosc nici macar numele.

- Sergiu. Nu pot sa cred ca suntem vecini de mai bine de trei ani si abia acum ne-a fost dat sa ne cunoastem.

- E mai bine ca nu incerci sa intelegi. Vezi tu, noi suntem doar niste marionete in mana destinului. Ne este modelata o poveste, adesea pentru a ridica sala in picioare sau pentru a fi infatisarea cea mai apropiata a grotescului. Dar asta nu inseamna ca pana la acel moment nu suntem si huiduiti, injositi, calcati in picioare. Oricum ar fi, la un moment dat ne stricam, sau mai bine zis suntem demontati, dar niciodata nu trebuie sa punem la indoiala distributia intr-un rol a vreunui om, pentru ca fara el am stagna in neconsolare, ciuda, minciuna sau orice altceva.