Calea orbilor

12. Chitara

Mergea fara sa vada drumul imblanzit sub dominatia unei umbre fugare ce nici macar nu apucase sa se verse peste un vis in care indraznise sa creda. O usturau ingrozitor ochii disperati sa se ascunda de negura unor acte distorsionate. Dar nu puteau. Sub pleoapele umede ramanea inflitrata mult prea vicios imaginea lui. O imagine in care privise doar obiectele, nu si fundalul obscur, pe care preferase sa il stearga insa, discret. Dar acum avea sa il reconstituie, fara sa-l mai ignore. Avea  sa priveasca adanc, sa-si afunde mainile in acea substanta maloasa, apoi avea sa o intinda pe tot trupul, sa-i simta mirosul putrezit. Avea sa verse prejudecati, dar cand aruncase o piatra in abisul privirilor sale, alesese sa o urmeze. Amintirea acestei promisiuni inconstiente devenea ecoul unor voci smintite ce strigau in crunta dezolare. Da, avea sa fuga. Nu de el, ci spre el. Sa se adaposteasca in bratele ce aveau sa o feresca de o lume osificatoare. Avea sa o primeasca? Avea sa o pastreze?

Psihicul tacea. Numai o vibratie slaba murmura, insa ea nu putea sa o inteleaga. Dar o urmase resemnata, pana cand sunetul se intrupase in fragmentaritatea unor corzi peste care mana lui aluneca molcom, continuu, desi ii sesizase prezenta. Se oprise doar pentru cateva momente, cand simtise cum o linie imaginara ii este desenata de la un umar la altul si o asteptase sa alunece in iarba pentru a-i privi irisul citric, imposibil de a fi dat uitarii.

- Canta-mi!, ii rostise aceasta.

Si gandurile fura din nou inganate de acorduri triste. Dar el nu mai continua pentru mult timp linia prin care o chemase, preferand sa o traga in bratele sale, sa-i mangaie barbia spasmodica. Stia ca este scanteia lacrimilor sale. Stia, totodata, ca s-au nascut in spaima si ca dezleaga trecutul vascos. Prin urmare, nu era indreptatit sa o ingradeasca, dar putea sa-si alature faramile de suflet spre a fi purificate. Avea sa deschida nisipozitatea abjectiilor sale si sa lase firele de praf sa fie purtate departe de vantul ce se hranea cu ele. Ramanea un nihilism, dar nu-i pasa de nuditatea sa. Pentru prima oara avea cu ce sa o umple si, pentru prima oara, nu avea sa riposteze.

Trecusera minute lungi in asteptarea linistirii suspinelor sale si cand, intr-un sfarsit, in vazduh se inalta doar cantecul translucid al noptii, ii propuse sa mearga in casa. Nu-i raspunse, dar se ridica obedienta. Abia atunci remarcase lesul intimitatii grave si surasul barbatului ce-i injectase in inima tenebre. Cuvintele erau prizoniere pe o intindere himerica si oricat de mult incerca sa elibereze intrebarile ce iscasera o adevarata ambuscada, nu izbuti decat sa inchipuiasca stupiditatea unui sunet prelung, care, departe de a fi inteles, primi totusi un raspuns.

- Pentru ca din ultimii tai pasi stinsi am inteles ca nu te vei mai intoarce niciodata, dar contemplarea a ceea ce nici nu s-a intamplat te-a facut sa te razgandesti. Ai fost oarba in drumul tau si totusi te abtii. Si nici n-ai certitudinea, dar rusinea te-a lovit din strafunduri.

- Mi s-au naruit toate incertitudinile.

- Minti. Inca iti este frica. Ti-a fost din prima clipa si aparent, nu te distingi cu nimic, dar te voi astepta, o asigura scotandu-si o tigara pe care nu o aprinse imediat, asteptandu-i temerile, care insa fusesera complet absorbite in tacere.

- Iarta-ma!, fu tot ce-i rostise aceasta, cu ochii in pamant, incercand sa controleze alte lacrimi ce aveau sa ii brazdeze obrajii luciosi.

- Ramai!

Dar nu-i mai raspunse si nici nu-l mai privise. Merse nesigur catre camera ei, a carei usa o inchise de aceasta data, ramanand rezemata de lemnul rece ce se lupta cu harponul pe care il primise adanc in trecutul ce navalea ca un gunoi din marea indatorata sa aduca iarasi la mal mizeriile ingropate sub cheie. Si in mormanele obscure, reusi sa descopere vointa neslefuita pe care o abandonase fara sa constientizeze. Deschise usa dinamic, avand certitudinea ca el o astepta. Dar nu mai era acolo si atunci gandul ca lasitatea ei il indemnase sa renunte la randu-i, o stramuta.

- Vladimir?

Tremurul vocii nu mai primi sustinerea complementara, iar exteriorul refuza sa i-l inapoieze. Vazand poarta pe care nu o mai trase dupa sine, a inteles ca plecase. Dar asa cum proceda cu toate, nu-i spuse incotro avea sa hoinareasca sau de avea sa-l astepte cateva minute ori o noapte intreaga. Intorcandu-se intre zidurile dilatate, spera totusi ca nu-i va prelungi agonia, dar acul se-nvartea haotic, sporind mirosul acru al desartaciunii.

Cele cateva ore care mai ramasera pana cand sfera triumfatoare avea sa o injoseasca in nimicnicia ei o gasira traversand camera pentru a nu stia cata oara. El, de asemenea. Si-i primi nonsalant privirea eliberata de sub greutatea angoasanta, cu ochii fazi de altadata, parca lasand-o sa inteleaga ca drumul pe care si-l croise pana in acea seara trebuia sa-l refaca.

- Te asteptam.

- Pe mine?, o intreba barbatul dezgolindu-si involuntar dintii puternici.

Nu, nu mai avea rost sa-i vorbeasca. Intr-adevar, trebuia sa-l recastige, dar nevoia de a-si asuma nuanta cenusie cu care fusesera pictate alte figuri de ceara, o deznadajuise. Atinti un colt de perete alb, fara sa-l priveasca in esenta. Si cand isi rasuci trupul moale spre propriul orizont, imposibil de contopit cu cel al altcuiva, el o o prinse mana, caindu-se parca pentru dispretul intepator care-l inunda uneori, strapungandu-i intentiile mult prea firave. Dar era un semnal pe care ea nu-l intelese si atunci el isi lasa greutatea sa se prebuseasca pe podea.  Intuind iarasi acel sentiment primordial care-si facea loc pe chipul sau, i se alatura, cautand in mainile sale care se odihneau pe genunchii adunati la piept increderea de a i se dezvalui. Vorbele pareau sa se invalmaseasca, fara a putea prinde insa consistenta. Cand o lunga incercare de adunare a faptelor risipite se concretizase doar intr-o deschizatura timida a buzelor, ermetizate aproape instant dupa aceea, femeia intelese ca, de fapt, si el incerca aceeasi teama care o stapanea pe ea. 

Teama de a aceepta ca trebuie sa te opresti, pentru ca te salvezi daca nu mai incepi nimic. Teama de a descoase incertitudinea, de a vedea ca proiectia ce-ai creat-o e doar firimitura. Teama de a-ti cunoaste sentinta pe care n-ai cu cine sa o imparti. Acea teama care are drept sambure dorinta de a putea incerca senzatia de dinainte de nastere, cand obscuritatea si tacerea sunt premergatoare revelarii. Ambitia de a putea impartasi fara a cere. Incercarea de a proteja in salbaticie. De a nu ucide prin valtoarea sentimentelor. 

Acele prapastii care se puteau acoperi reciproc prin uniune, asemeni bratelor lor care adaposteau la piept trupul necunoscut al celuilalt. Amandoi constientizasera ca dincolo de acoperamantul rigid palpita un suflet intuit ce constituia stimulul reveriei infatuate. Un suflet pe care n-aveau novie sa-l asculte ca sa-l intelega sau sa-l atinga ca sa-l simta. Caldura tulbure era reconfortanta. Mainile lui care dansau prin suvitele ei groase, de asemenea. La fel si crestetul feminin cuibarit la pieptul lui.