2. Trenul

25 1 0
                                    

Pe peronul cenusiu, tacerea isi incolacise bratele in jurul tanarului cazut pe ganduri. Era insotit doar de ticaitului molcom al ceasului ruginit care abia mai indica orele cinci ale dupa-amiezii.

Privea in gol. Nici el nu stia de cata vreme statea pe acel scaun rosu, asteptand necunoscuta care trebuia sa il insoteasca in dureroasa-i calatorie. Intrebarile obisnuite despre infatisarea sau caracterul ei nu ii strapunsera nici macar un moment melasa amintirilor. Aceasta fu instantaneu destramata de sunetul tocurilor ascutite ce alunecau cu fermitate pe peron. Strainul isi parasi locul uitarii si, pentru distanta insignifianta care mai ramasese a fi parcursa, ii smulse gentil, din mainile fragile, geanta incarcata cu lucruri insignificante...femei. Cu zambetul usor perceptibil cu care ii raspunse la salut, ea il urma in tacere.

Preferase sa ramana in picioare, in timp ce el isi relua locul. Se simtea stangace intrucat ghici in privirile nonsalante ale barbatului o tristete care incepuse sa il domine lent, dar fara urma de echivoc. Nu stia cum sa traseze prima linie a conversatiilor schitate intotdeauna intre doi oameni care se vad pentru prima oara... sa se prezinte ar fi fost, in acest caz, redundant... amandoi stiau cine este celalalt. Prefera, deci, sa se inchida in constructia solida a gandurilor sale, fara sa ii zica nimic... toate acestea aveau sa se risipeasca peste trei zile cand se va intoarce in aceeasi inchisoare a vietii ei singuratice.

Sosise si trenul. Cei cativa calatori isi parasisera curand compartimentele si incepusera sa misune grabiti pe peron. Nimeni nu fusese asteptat de nimeni. Partenerii de voiaj urcara treptele vagonului pustiu. Se asezara fata in fata, cautand in zadar cu privirile sugrumate de emotie ceva uitat pe peron. Singurul lucru care putea fi contemplat era ceasul, ale carui ace se deplasau alene pe cadran, parca vrand sa incetineasca ireversibilul. Timp de cinsprezece minute, dincolo de fereastra prafuita, se perindara cateva masti uratite de ani grei. Compartimentul tinerilor fusese insa lasat la discretia stingherelii si a gandurilor ascunse.

Intr-un final, trenul incepuse sa alunece greoi pe drumul pierzaniei. Doua priviri inca se intersectau undeva, dincolo de geamul salvator, doua dialoguri cu sinele se prelungeau cu fiecare zgomot de fundal al vechiului mijlocitor de cunostinte. Astfel, trecusera minute lenese care nu faceau decat sa amplifice tensiunea cu care ambii calatori se acomodasera deja. Fiecare secunda care se scurgea cu atata repeziciune in vietile altora, pentru ei, era o forta indestructibila care anestezia orice nou implus. Mintile lor fusesera luate cu asalt.

„Atat de frumos... oh, ochii astia... ma inneaca in mister, intr-un intuneric in care as trai atat de fericita. Tu! Tu m-ai putea salva!” In timp ce permitea acestui fetis sa isi faca loc undeva in suflet, ochii i se umezira. Incerca din greu sa isi stapaneasca emotia, dar cum nu reusi, spera ca lumina tot mai scazuta care imbraca compartimentul sa i se aseze ca o masca pe chipul argintiu astfel ca el sa nu ghiceasca ce i se intampla. Si incepu chiar sa aiba convingerea ca asa este. Se minteau reciproc pentru ca ea nu putea scapa de sagacitatea lui chiar daca el disimula si nu lasa sa se vada ca o observa atent.

- Barbatul acela nu merita lacrimile tale, i se adresa el intr-un sfarsit.

- De ce spui asta?

- N-ai nevoie de explicatiile mele. Le stii si singura, ii raspunse barbatul agasat de intrebare. Spunand acestea, se ridica in picioare, privind in continuare pe fereastra. O deschise, lasand aerul imbacsit sa intre in compartiment si isi scoase pachetul de tigari.

 - Te deranjeaza?

- Deloc.

 Pret de cateva minute isi lasa gandurile sa se scalde in fumul suparator. Uneori tragea cu ochiul catre ea. Nu putea sa nu-i remarce trasaturile armonios imbinate. Pielea alba imbraca un trup firav, nu foarte inalt. Parul brunet-albastrui ii cadea pe umerii drepti, acoperiti de dantela rochiei de doliu pe care o purta. In lumina aceea pierduta era frumoasa. Ii placeau nuantele ei sterse, faptul ca nu era nicio urma de culoare, in afara ochilor ei citronati, pe jumatate sufocati de genele lungi si arcuite. Chiar buzele carnoase erau vlaguite, la fel ca pometii trasi.

 Arunca mucul de tigara, apoi inchise fara zgomot fereastra. Parea ca isi alungase si ideile care-l tot chinuiau in ultima vreme. Ezita. Nu stia daca sa se aseze pe locul lui, sau langa ea. Alese totusi cea din urma varianta. Nu scoase niciun cuvant. Nu era necesar. Focul ardea din launtrul lui. Ii luase mana in mainile lui calde, mari, puternice si o privea in ochi. O simtea cum tremura, cum se zbate intre impotrivire si ispita, dar stia ca ii va ceda. Atingerea lui vorbea atat de clar. Nu avea puterea de a-i suporta privirea trista, o simtea ca o rana. Si ar fi vrut sa o vindece... O cuprinse in brate, lasandu-se desfatat de parfumul ei suav. O stranse usor, plimbandu-si mainile prin parul matasos. Simtea o urma de stanjeneala copilareasca in comportamentul ei, o incercare de a-l respinge, dar era incapabila. Inconstient, buzele lui le cautau pe ale ei. Era ca un orb, ascultandu-i necontenit respiratia agitata.

Intreaga ei faptura se cutremura. Cum era  cu putinta sa gaseasca viata intr-o pasiune mistuitoare? Cum indraznea sa se lase imbatata de sentimente inexistente? Dar el? Cum  de era capabil sa puna atata pasiune intr-un sarut cand prin bratele lui se perindasera tot atatea femei cate ganduri ii trecuse ei prin minte de cand il vazuse cu ceva minute in urma? Cum uita toate astea cand cautarea lui luase sfarsit. Ii simtea caldura fetei, a trupului intreg, auzea si intelegea vibratiile universului. Cadea in abis. Nu avea cale de intoarcere, dar nici nu ar fi urmat-o daca ar fi existat. Dorea sa se arda in nebunia unui astfel de foc. Tresari. Deschise ochii.

 Se citea spaima in toata fiinta ei. Il privea inmarmurita. Tot pe acelasi loc, tot fata in fata, singuri, tot aceeasi rigiditate din partea lui, desi ii aruncase si el o privire oarecum surprinsa, care ar fi vrut sa ascunda fapte atat de evidente. Era posibil?

„Luiza? Ce faaaci? Ce faci? Damian abia a murit. Esti in doliu. Dumnezeule! Ar trebui sa iti stapanesti gandurile astea. Doar ii cunosti trecutul. N-ar fi capabil sa iubeasca. Poate nici tu nu esti, sau nu ai putea sa il iubesti pe el. Nu trebuie. El... ei bine, el ramane ancorat in lumea lui de oameni frivoli printre care tu nu vei putea gasi niciodata intelegere. N-ar sti sa primeasca un sentiment nobil, lipsit de trivialitate. Resemneaza-te! Resemnarea e forma nedescoperita a fericirii.”

Spunandu-si toatea acestea, intrucat avea impresia ca mintea ei zbura nestingherita in cautarea unei vietii nepermise, frumoasa Luiza nu isi lua ochii de el. Expresia lui impasibila era usor estompata de un muschi al fetei care se zbatea incontrolabil. Daca ar fi stiut sa ii citeasca ochii negri ar fi inteles ca erau incriptati cu propozitii simple care ii tradau nesabuinta: „Nu are in privire nimic altceva decat indoiala. E departe de certitudine. N-o va avea niciodata. Oare la ce te gandesti?“

- De ce zambesti?, il intreba ea.

- Ti se pare ca as avea motive?

- Trebuie sa fie ceva in trecutul tau care sa te faca sa zambesti, ii raspunse Luiza in incercarea de a-si deschide un drum catre o eventuala destainuire.

- Trecutul e ingropat. Doar prezentul ne sta la indemana.

- Crezi? Dupa un timp, mortii se mai se dezgroapa.

Si de aceasta data el inabusise asaltul pe care ea il generease. Necajita de modul evaziv de a fi tratata, ii arunca o privire cu subinteles, apoi decise sa il trateze cu indiferenta. Atata drum cat mai aveau de parcurs, nu-si mai rostisera un cuvant. Coborara la destinatie plictisiti. El cara atat bagajul lui, cat si al ei pana la taxiuri. O ajuta sa urce, apoi ocupa si dansul locul de langa soferul care parea ca nu are niciun motiv pentru a se urni din loc. Totusi porni si nu se oprise decat in dreptul casei zugravita in jale. Luiza nu avu rabdare sa isi astepte insotitorul si iesi cat mai repede din caldura inabusitoare a masinii. Profita de moment pentru a reimprospata amintirea asa zisei copilarii. Tristetea o lasa, insa, rece. Era ca si cum se desprinse de mult de acea imagine. Vladimir avea dreptate. Si ea ingropase trecul si doar obligatia ii impunea sa fie prezenta la acest eveniment.

Inradacinata adanc in nisipozitatea acestor sentimente, nici macar nu obeservase ca el ii statea alaturi, incercand, de fapt, aceleasi trairi. Intelesera amandoi ca acum nimic nu mai putea fi schimbat si, cu pasi greoi, se indreptara catre poarta dincolo de care tanara fusese primita cu lacrimi amare si imbratisari sfarsite. Le raspunse cu stangacie si, fara sa gandeasca, se lasa rapusa de atmosfera generala. El indeparta glacial aceste banalitati. Isi imbratisa doar mama, dar nu incerca nicidecum sa ii ingrijeasca sufletul ranit. La fel cum trecu repede peste aceste formalitati, la fel de repede disparu din privirile Luizei, care ramase singura. Parca cei care acum cateva clipe o intampinau ar fi uitat brusc de prezenta ei acolo si se intoarsera fiecare la durerea lui.

Calea orbilorUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum