Legende, mituri, povestiri, curiozităţi, superstiţii, mistere. Hai să-ţi spălăm creierul!
Notă: În general, nu recomand cartea copiilor mai mici, însă, cine sunt eu să te opresc?
Citește cât poţi și ceea ce îţi place.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Vârcolacul este, în mitologia românească o ființă fabuloasă, un demon care mănâncă soarele și luna, generând în acest fel fazele lunii și eclipsele. Multiplele reprezentări ale acestei creaturi, de la animale reale (lupi,câini), la cele fantastice (zmei, balauri) au condus la un mister asupra formei demonului. Vârcolacul este reprezentarea răului care disturbă ordinea firească a lumii, iar orice abatere de la ordinea stabilită de comunitate poate genera un vârcolac. Astfel, vârcolacii, ca și strgoii au moroii, pot proveni din foarte multe surse, cum ar fi: copii nebotezați, născuții cu anomalii, oameni care și-au ucis un frate sau o soră, sau chiar o acțiune contrară unei tradiții poate genera un vârcolac. Omul-vârcolac se va transforma în timpul unei eclipse, iar de cele mai multe ori, sufletul său este cel care va urca în cer și va mânca Soarele sau Luna. Dacă legătura sufletului cu trupul este întreruptă în timpul transformării, sufletul este pierdut pe vecie. Etimologia cuvântului pare a proveni din bulgară sau sârbă, din vylx + dlaka ce însemna cu păr de lup. Mitologia strămoșilor daco-geţi pare a fi influențat, de asemeni, mitologia românească, mai ales prin cultul lupului, care legată și de creatura vârcolac. De cele mai multe ori era suficient ca Luna să aibă o culoare roșietică, pentru ca românul să tragă concluzia că vârcolacul mănâncă Luna iar sângele astrului se prelinge printre colții făpturii. Modurile de alungare sunt numeroase și implică de obicei zgomotele de metale, cum ar fi tragerea clopotelor, baterea fiarelor între ele.
