Destine intersectate

Capitolul 1

Era agitată se plimba de colo colo în biroul imens al șefului său simțind cum sângele îi șuieră în urechi în timp ce colegii ei de echipă o priveau și se întrebau ce are. Privirile lor îi accentuau starea și parcă simțea cum pereții se strâng în jurul ei, muncise să ajungă unde era și acum totul avea să se ducă de râpă și nu putea să accepte asta. Nu avea stare și toate astea se datorau unui mesaj primit de la șeful ei în urmă cu o seară. Voia să o mute în alt departament și să o despartă de cei care îi deveniseră familie, iar ea nu dorea asta sub nicio formă.

—Poți să te oprești m-ai amețit, comentă unul din cei care se aflau în birou și când ea își întoarse privirea furioasă spre el bărbatul tăcu imediat. Marco era tot timpul glumeț și zâmbitor, dar știa că atunci când Raven era nervoasă mai bine nu continua.

Raven ar fi vrut să țipe și eventual să îl omoare pe cel care era vinovat de schimbare, dar nu știa cine este. Pentru că bănuia că cel care îi era șef nu ar fi făcut asta niciodată.

—Nu, nu pot să mă opresc, răbufni nervoasă și pentru prima dată de când o cunoșteau cu toții și-au dat seama că e ceva cu adevărat serios, nici când fusese la un pas de moarte nu a reacționat așa și asta s-a întâmplat de câteva ori bune. O să mă mute afurisitul ăla și cine știe unde mă duce, vorbi acid și cu toții făcură ochii cât cepele. Nici măcar respirațiile nu se mai auzeau în biroul prea mare. Totul se blocă și cuvintele ei răsunară cu ecou.

Nimeni nu își imaginase că ăsta era motivul agitației și nervilor săi. Se gândiseră că poate e vreun caz mai dificil, dar nicidecum că din acea zi ea nu va mai face parte din echipă.

—Cum adică? sparse liniștea fata roșcată cu ochii de culoarea mierii sărind de pe scaunul pe care stătea  și apropiindu-se de cea care era prietena ei cea mai bună. Ajunse în dreptul ei și o privi în ochii încercând să înțeleagă ce se întâmplă de fapt.

—Nu știu Sandra, ce ar fi să îl întrebi pe șeful tău căci al meu nu mai e, îi răspunse sarcastică prietena ei și se așeză pufăind pe canapea. Sandra se așeză lângă ea tăcută și începu să se joace cu marginea puloverului alb și pufos cu care era îmbrăcată.

—Păi și ce o să se întâmple cu echipa dacă tu pleci? întrebă bărbatul de lângă ea cu părul ciufulit și roșcat, iar ochii lui erau pironiți pe cea care își pierdea mai mult răbdarea cu fiecare minut ce se scurgea.

Femeia își fixase privirea pe cizmele cu care era încălțată și după câteva momente de tăcere se hotărî să dea singurul răspuns de care era sigură.

—Dracu știe ce o să se întâmple, Marco, habar n-am, nu mai pune întrebări care nu au răspuns acum că mă enervez mai tare, spuse ceva mai calm și oftă zgomotos lăsându-și capul în palme.

Cel care doar privi dintr-un colț toată conversația se hotărî să intervină și el. Nu avusese niciodată o relație prea bună cu cea care părea un drăcușor întruchipat, dar i se părea că e imposibil ca ea să plece. Ea era cea care ținuse echipa și tot ea îi și salvase viața de câteva ori. Nu erau prietenii, dar îi era recunoscător că nu îl lăsase să moară.

—Eu cred că ne agităm degeaba, voi chiar credeți că o să o ia fix pe ea din echipă? comentă blondul și toți își întoarseră privirea spre el aproape șocați. Gândiți-vă puțin, știe toată lumea că ea e probabil cea mai bună și fără ea ne ducem cu toții la cazan la prima misiune, continuă și de data asta ceilalți trei rămaseră perplecși, Blake sub nicio formă nu ar fi zis așa ceva decât dacă el chiar credea.

Zâmbind tristă femeia doar negă din cap și își fixă privirea în ochii lui parcă încercând să realizeze dacă a fost sau nu o glumă. Sandra și Marco erau tăcuți, nu știau ce să zică.