Destine intersectate

Capitolul 3

Era în avion de minute bune, încercând să își ia gândul de la frica de zbor. Avea 28 de ani și nu era speriată de foarte multe lucruri, dar teama de avioane și de zbor o urmărea de când era un copil. Nu știa de ce îi era teamă, tatăl ei mereu o sfătuise să zboare și să aibă grijă de aripile sale.

-Tati vreau să zbor și eu ca Tico, eu de ce nu am aripi? o voce subțire de copil se auzi tristă și fetița își privi tatăl care îi zâmbea și o strângea în brațe. Ochii micuței erau plini de lacrimi și verdele lor crud era asemenea smaraldelor strălucitoare în bătaia luminii.

-Iubita mea, Tico e o pasăre și de aia are aripi, dar asta nu înseamnă că tu nu ai, vorbi bărbatul încet mângâind părul bulgărelui din brațele sale și fetița îl privi contrariată dorind să îl contrazică astfel că începu din nou să vorbească, micuțo aripile tale sunt invizibile, și de asta trebuie să ai grijă de ele, o persoană care nu le-ar vedea ar putea să ți le rupă, termină tatăl său sărutându-i fruntea și o lăsă jos în momentul în care papagalul se așeză pe mâna fetiței.

Zâmbind amar își aminti de tatăl ei care îi alină toate rănile când era mică, care o protejă și încercă să îi explice tot ceea ce nu înțelegea. Acum știa la ce se referise tatăl ei atunci și înțelesese câtă dreptate avea.

Of tată, nu am putut să îmi protejez aripile, mi-au fost tăiate când zborul îmi era mai dulce și am căzut lovindu-mă de pământul dur și totul s-a dus, gândi și își strânse ochii alungând durerea ce îi apăsa din nou pieptul.

Colegii ei adormiseră și ea se tot fâțâia pe scaunul ce era fix lângă geam și dintr-o dată în cap îi răsunau ultimele cuvinte ale celui care în două zile reușise să o enerveze cât alții nu reușiseră niciodată.

„Omul se poate ascunde domnișoară, spuse zâmbind și privirea lui îi urmărea reacțiile, dar până la urmă și cele mai bine păstrate secrete ies la iveală, mai ales când există o persoană care le știe și acea persoană nu ești tu" acele cuvinte îi răsunară în minte dur și îi mulțumea cerului că reușise să nu se lase afectată de ele când privirea lui o sfredelea.

De ce omul ăsta reușește ceva ce nimeni nu a reușit? De ce privirea lui mi se pare cunoscută de parcă am mai văzut-o? se întreba și își blestema gândurile când realiză cât de absurde erau. Nu avea de unde să îl cunoască, omul ăsta era un străin și privirea lui era un ghețar fără nicio căldură. Era de parcă dacă ai fi avut curajul să te avânți în ochii ăia și să încerci să descoperi ceva ai fi sfârșit cu inima înghețată ca un cristal și ți-ar fi fost frică să nu se spargă pentru că după totul s-ar fi transformat în miliarde de bucățele, dar ea deja avea inima în bucățele însă chiar și așa nu voia să afle nimic despre cel care părea că seamănă cu trecutul ei.

Tresări când simți un zgomot lângă ea, dar din fericire era doar Marco care se trezise între timp și care îi zâmbi când văzu că Raven îl privește, după care își fixă ochii pe Sandra care dormea liniștită pe scaunul de lângă el și ochii îi străluciră.

Ăștia doi se plac, gândi privindu-i, după care realiză că dacă vreodată vor decide să se lase pradă sentimentelor vor trebui să își asume că acest lucru poate fi biletul spre moarte a unuia dintre ei. Ea știa cel mai bine acest lucru și mai știa că vinovăția pentru cel ce rămâne e de nesuportat.

-Hai să ne luăm o cafea, cuvintele șoptite ale lui Marco ajunseră până la urechile ei și se ridică automat de pe scaun urmându-l spre capătul avionului.

După ce își turnaseră cafeaua în câte o ceașcă Raven se rezemă de masă și privi spre Marco care amesteca absent în ceașcă.

-Știi nu am o presimțire bună cu misiunea asta, e prima dată când mă gândesc că ceva rău se va întâmpla și oricât aș încerca să alung gândul ăsta e imposibil, rosti îngândurat și Raven îl opri imediat.