Destine intersectate

Capitolul 6

Se trezi din nou destul de devreme și zâmbi când realiză unde este, era un zâmbet micuț, dar în comparație cu zilele în care se culca tristă și trezea la fel, era ceva. Se ridică din pat și după ce își făcu rutina de dimineață se hotărî să coboare la bucătărie. Imediat ce ieși pe hol fu lovită de imaginea pozelor ce uitase că se aflau acolo, de-a lungul holului, poze cu ea și Caden de la nuntă, din diverse excursii și chiar poze făcute de cei doi în diferite momente ale zilei. Răsuflă apăsat și se opri în fața lor, își amintea perfect fiecare moment ce era surprins acolo. Uitase de acele poze și aseară era prea obosită să le vadă, dar acum imaginea lor îi făcu inima să se strângă de parcă o gheară încerca să i-o smulgă de acolo.

Iubitule, nu trece zi să nu mă gândesc la tine și la cuvintele tale, de ce a trebuit să pleci, de ce tu? deși nu rostise cuvintele cu voce tare ci în capul ei ecoul produs de ele, îi mai creă o rană ce începu să sângereze pe inima deja cu prea multe răni.

Coborî într-un final după ce petrecu minute bune în fața pozelor de parcă încerca să memoreze fiecare poză și fu surprinsă să realizeze că era prima care se trezise, dar era de așteptat doar se trezise la ora 6, oamenii dorm în weekend la ora aceea. Își făcu o cafea după care se hotărî să facă clătite, știa că fiica ei le adoră și voia să o răsfețe măcar în puținele momente când era lângă ea. Bucătăria era într-o ordine exemplară realiză Raven și nu avea niciun dubiu că mama ei ordonase tot cu o seară înainte, așa o știa de când era mică, totul la locul lor.

—Iubita mea, ce s-a întâmplat, ești bine? vocea alarmată a mamei sale o făcu să se întoarcă brusc spre ea și îi întâlni privirea cercetătoare. De-ai ști tu mamă, gândi femeia.

—Da mamă, sunt bine doar că m-am trezit devreme și am zis să fac niște clătite, răspunse Raven și îi zâmbi slab mamei sale după care se întoarse la treaba ei.

Mama sa doar aprobă după care se îndreptă spre aparatul de cafea unde își turnă într-o ceașcă după care se sprijini de blatul mesei din bucătărie și își privi fiica ce amesteca ingredientele.

Câtă durere ai în suflet fetița mea? Câtă suferință înduri în fiecare zi? se întrebă femeia ce stătea tăcută fără a sparge tăcerea ce se lăsă, dacă ar fi zis ceva ar fi izbucnit în lacrimi și nu voia să o întristeze mai rău pe Raven.

—Ai nevoie de ajutor acolo? vocea mamei sale se auzi după ce se își reprimă tristețea și se apropie de Raven.

—Nu mamă, dacă vrei poți să îmi aduci sirop de arțar pentru că am văzut că nu mai e în bucătărie, îi răspunse femeia și turnă într-o tigaie aluatul după care mai luă o gură din cafeaua ei.

Jumătate de oră mai târziu clătitele erau gata și dintr-o dată un zgomot de pași se auzi puternic pe scări și un glas care își striga în disperare mama.

—Mami, mami, mami, vocea fetiței făcea ecou și imediat dădu buzna în bucătărie căutându-și mama cu privirea și când o găsi se îndreptă spre ea și Raven se lăsă la timp la nivelul ei căci fetița îi sări în brațe. Nu ai plecat, rosti fetița fericită cu ochii fixați pe mama ei și Raven se așeză pe un scaun cu ea în brațe.

—Prințesa mea, ți-am promis că nu voi plecă și că mă vei găsi tot aici când te trezești și uite-mă, rosti aparent amuzată Raven și îi făcu cu ochiul, iar Anelisse o strânse în brațe cu toată puterea. Acum hai să mănânci și după ce zici să mergem să ne plimbăm? o întrebă femeia și micuța aprobă frenetic din cap și chicoti fericită.

După scurta conversație cu fetița sa se așezaseră cu toții la masă, dar Anelisse urma să îi șocheze cu ceea ce avea să le spună, și poate cel mai mare șoc avea să i-l provoace lui Raven.