Destine intersectate

Capitolul 2

Se făcea seară ușor ușor și Raven aproape îngheță pe acoperișul sediului însă în ultimele ore toată viața i se derulă prin fața ochilor fără a putea opri lucrul ăsta. Nu regreta nimic din ce se întâmplase în viața ei, dar un singur lucru o măcina mai presus de orice altceva, pierderea omului pe care îl iubise mai mult ca pe ea. El se sacrificase pentru ea și nu avea să uite ultimele sale cuvinte niciodată.

Se ridică de pe marginea clădiri, își scutură capul parcă încercând să alunge amintirile și intră înapoi înăuntru coborând cu liftul până la etajul 6 unde știa că se află un aparat de cafea. Străbătu holul întins și care acum i se părea mai lung ca niciodată, pereții de un gri închis accentuau atmosfera închisă și parcă sumbră ce se putea găsi în toată clădirea, dar nu putea să spună că nu îi plăcea, se obișnuise cu aceste lucruri.

Ajunsă în fața aparatului introduse banii și așteptă liniștită ca lichidul să se prepare. Imediat sunetul ce anunță că așteptarea ei era gata se făcu auzit odată cu sunetul telefonului ei care anunță că cineva o caută și imediat își simți inima strânsă ca într-o menghină când auzi melodia.

Scoase telefonul din buzunarul pantalonilor și răsuflă greoi când văzu numele apelantului și părul de pe mâini i se ridică, încercă să pară în regulă și apăsă pe butonul verde fiind întâmpinată de vocea mult prea cunoscută a mamei sale.

-Raven, vocea caldă și blândă îi mângâie auzul și simțea nevoia să îi spună că îi era dor de ea. Se îndepărtă de aparatul de cafea cu telefonul la ureche și paharul într-o mână până ce ajunse în fața unei uși ce dădea spre un balcon. Își așeză telefonul între ureche și umăr după care apăsă pe mânerul ușii cât să o deschidă. Ieși din nou în aerul răcoros și lăsă paharul pe marginea balconului după care apucă mai bine telefonul.

-Mamă, vocea ei era fermă și părea rece, dar numai ea știa ce se ascunde în sufletul ei, o durea să fie departe de familia ei, dar așa era cel mai bine, nu putea risca să îi pună în pericol.

Mama ei oftă și Raven știa că probabil lacrimile își făcură prezența în ochii ei, ura să știe că le provoacă durere celor apropiați mai ales mamei sale care reprezentase stâlpul ei de sprijin. Se sprijini de marginea dură și rece și așteptă.

-Ce faci puiule? o întrebă mama sa și cuvintele îi ajunseseră femeii până în inimă acolo unde reușiseră să mai provoace o rană. Luă o gură din cafea și își scoase din pachetul de țigări una pe care o aprinse înainte să îi răspundă mamei sale.

-Sunt bine mamă, încă la servici, răspunse parcă robotic, și lăsă fumul nociv să îi inunde plămânii după care îl expiră și își continuă ideea. Tu ce faci mamă? întrebă la rândul ei și așteptă cu sufletul tremurându-i răspunsul care spera să fie unul îmbucurător.

-Eu mor de dorul tău micuța mea și nu sunt singura care o face, cuvintele acelea săpau adânc în inima ei și numai ea știa cât voia să meargă în locul care pentru ea era acasă și să aibă parte de câteva momente de liniște. Închise ochii și respiră adânc în timp ce în minte începeau să i se deruleze diferite amintiri produse de cuvintele mamei sale. Un chip blând ce îi zâmbea, un păr negru și ușor ondulat alături de doi ochii strălucitori care îi umpleau inima de emoție.

-Mamă, voi încerca să fac tot posibilul să trec pe acasă la sfârșitul săptămânii însă nu promit nimic, spuse cuvintele cu greutate și simți o greutate în piept în timp ce trăgea din țigara care părea că e o sursă de viață pentru ea și mai luă o gură de cafea.

Un strigăt de fericire se auzi pe fundal și oricât încercase să nu zâmbească eșuă și lăsă la vede un zâmbet larg fără să știe că cineva o urmărise în tot acest timp.