Destine intersectate

Capitolul 4

Aproape se crăpa de ziuă, cu toții erau în avion reîntorcându-se în Washington sau mai bine spus acasă. Răsăritul părea magic văzut de sus, dar niciunuia dintre ei nu le stârnea acum nimic. Erau obosiți, încordați și aveau nevoie de liniște sau de ore bune de somn. A fost prima dată când teama că nu se vor mai întoarce cu toții devenise mai puternică decât întreaga misiune. Totul luase o turnură neașteptată și niciunul în afară de Blake nu înțelegea motivele acțiunilor lui Raven. Părea că cea pe care o cunoșteau se transformase în câteva clipe și nu mai dădea doi bani pe viața ei punându-se în pericol.

În ceea ce o privea pe Raven pe lângă că era foarte obosită și mâna încă o mai durea destul de tare, trebuia să se prezinte la birou unde era convinsă că nu va avea parte de o discuție prea calmă cu șeful ei. Nu îi părea rău pentru ce făcuse, reușise să îl bage din nou unde îi era locul pe cel ce îi răpise motivul fericirii. L-ar fi omorât chiar ea cu mâinile goale, dar nu voia să facă asta, voia să îl vadă după gratii, moartea ar fi fost prea ușoară pentru el. Singurul motiv pentru care totuși avea păreri de rău era că ar fi trebuit să ia în calcul și faptul că existau și motive să trăiască și să zâmbească.

Se hotărâse, avea să recunoască cine era dacă va fi nevoie, era sigură că șeful ei nu era prost, avea să își dea seama și nu voia să riște.

Închise ochii pentru câteva clipe și când îi deschise își desfăcu centura și coborî din avion alături de ceilalți. După ce își luară la revedere, Marco plecă, ducând-o acasă și pe Sandra în timp ce Blake rămase în urmă. Ea rămase pe pistă lângă avionul ce îi aduse și vocea lui Blake fu cea care o scoase din transă.

-Mergi acasă? o întrebă privind-o cum își fixează ochii pe el și realiză cât de obosită e.

-Merg la sediu, trebuie să discut ceva cu noul nostru șef, rosti cu silă în ciuda stării de oboseală ultimele cuvinte și Blake zâmbi când o auzi, nu se schimbă gândi amuzat. După care vreau să merg acasă, vreau să le fac o vizită alor mei, continuă și realiză că vorbise prea mult așa că se opri brusc și își mută privirea undeva în spatele lui.

-În regulă, rosti Blake simplu și apoi îi făcu semn să îl urmeze. Haide te las la sediu și după merg acasă, vreau să dorm, mi-a ajuns, spune obosit și Raven îl privește întrebându-se ce naiba e în neregulă cu el.

Până acum două zile aproape se urau și dintr-o dată erau prietenii, ce urmărea omul ăsta se întreba femeia, dar se urcă în mașină și își trase centura.

Drumul până la sediu fusese liniștit, cei doi lăsând liniștea să se resimtă în mașină niciunul neavând chef de discuții.

După ce îi mulțumi lui Blake, Raven coborî și se îndreptă spre intrare cu pași hotărâți, deși era obosită încă avea putere să îl înfrunte pe cel care îi era șef.

Salută personalul și cei câțiva colegi cu care se întâlnise după care înaintă spre biroul din capătul holului, pașii ei răsunau prea zgomotos lucru ce o făcu să strâmbe din nas, dar chiar și așa continuă să meargă . Ajunsă în fața ușii de lemn masiv privi câteva clipe apoi ciocăni la ușă și așteptă ca cel din spatele ei să răspundă.

-Intră se auzi, vocea gravă din spatele ușii și Raven deschise ușa și intră fără să mai stea pe gânduri. Ce o fi o fi, gândi și înaintă hotărâtă.

Imediat ce privirea ei o întâlni pe a lui Edan, cel din urmă se încordă și o privi gata să se ridice și să îi dea o mamă de bătaie. Hai că vezi tu acum, Anisia Weston gândi bărbatul, o să regreți că ai mințit. O să regreți că ai fost atât de irațională.