Destine intersectate

Capitolul 5

Raven se așeză pe canapeaua din living încă ținând fetița în brațe deoarece micuța credea că dacă îi va da drumul, mama sa va pleca din nou. Oricât încercase bunica sa să o facă să își lase mama să respire nu fusese chip și Anelisse se încăpățâna să refuze. Căldura din casă și atmosfera liniștită erau fix ceea ce Raven dorea și văzându-se acolo nu ar mai fi plecat.

-Mamă, las-o și mie mi-a fost dor de ea, vorbi Raven moale și privi ghemotocul din brațele ei zâmbind și așezându-i câteva fire de păr în timp ce cea mică se juca în părul mamei sale. Sentimentul de căldură și de iubire ce îl resimțea în acel moment ținându-și copilul în brațe era unul ce nu îl putea compara cu nimic. Era incredibil cât de mult putea fiica sa să semene cu Caden, singurul lucru pe care îl moștenise de la ea era culoarea părului căci în rest era copia fidelă a tatălui său.

Anelisse era motivul pentru care după moartea lui Caden, ea continuase să lupte cu suferința. Era însărcinată când Caden a murit, s-a pus în fața ei pentru a o proteja știind că vor avea un copil, urmările fuseseră tragice însă.

Imediat după moartea soțului ei, Anisia Weston a trebuit să dispară, era necesar să își țină copilul în siguranță și singurul mod de a o face a fost să își schimbe identitatea și tot ce ținea de viața ei din trecut. Și a făcut-o, și-a schimbat numele și tot trecutul. Anisia a murit odată cu soțul ei lucrul ăsta era știut de către toți.

-Unde este tata? întrebă Raven privindu-și mama după câteva secunde în care toată atenția sa fusese concentrată pe Anelisse căutându-și tatăl cu privirea.

-Nu a venit încă, l-am trimis să ia câte ceva din oraș, dacă știam că vii tu îți spuneam ție, vorbi mama ei încet în timp ce îi așeză în față o ceașcă de cafea după care luă un loc pe canapea și își privi fiica și nepoata.

Dintr-o dată își mări ochii parcă amintindu-și ceva și se ridică îndreptându-se grăbită spre bucătărie.

Un căscat din partea puiului de om îi atrase atenția lui Raven ciar când voia să vorbească cu fiica sa și zâmbind o privi cum se freacă la ochii obosită.

-Anelisse, iubito, îți e somn? o întrebă Raven pe micuță și aceasta se așeză mai bine în brațele mamei sale, după care femeia văzu cum ochii micuței se umplu de lacrimi și neagă din cap.

Era clar că îi era somn și minte, dar care era oare scopul, de ce mințea? Ce o făcuse să mai aibă puțin și să plângă?

-Ce s-a întâmplat îngerașule, de ce plângi? rosti încet parcă îi era frică că ar speria-o pe Anelisse dacă ar ridica tonul.

Anelisse înghiți în sec de câteva ori parcă încercând să nu izbucnească în lacrimi după care eșuă, și cu buza tremurândă lăsă lacrimile să îi părăsească ochișorii lucru ce îi rupse inima mamei sale.

-Nu vreau să dorm, dacă adorm tu o să pleci și eu nu vreau să pleci, vorbi micuța printre lacrimi și sughițuri în timp ce mama sa încerca să o liniștească.

-Iubita mea frumoasă, îți promite mami că nu pleacă scumpa mea, gata nu mai plânge, spuse Raven cu un nod în gât ce abia o lăsa să vorbească și să respire și îi șterse lacrimile fetiței după care o sărută pe obrajii și pe frunte în timp ce micuța chicoti fericită.

Zece minute mai târziu Anelisse adormi la mama sa în brațe și femeia nu se mai sătura să o privească, ar fi făcut orice pentru ea fără să clipească. Ea avusese părinții lângă ea în timp ce micuța ei nu se putea bucura de același lucru. Blestema soarta pentru ceea ce se întâmplase și pentru prima dată în trei ani lăsă o lacrimă să îi curgă pe obraz gândindu-se cât de nedrept e tot ceea ce se întâmplă.