Criminal Cat

Copilărie - Partea II

În liceu totul s-a schimbat. Totul...

Într-o zi Kazuki s-a întors foarte nervos acasă. Nu știu de ce. Și și-a vărsat nervii pe mine. A început să înjure, să mă lovească, să urle lucruri pe care nu le înțelegeam. Până să ripostez mama s-a băgat între noi și a calmat situația. Era foarte nervos, pentru o clipă crezusem că e drogat pentru că devenise foarte agresiv deși nu aveam nicio legătură cu starea lui de spirit.
Ziua a trecut repede...Zi în care fusese tăcut. Aproape că îi simțisem lipsa. Stătuse toată ziua în camera lui, nu mâncase, nu ieșise de acolo.
Odată cu venirea nopții, pe hol au început să se audă pașii lui lenți, atenți.

- Nenorocitului i s-a făcut foame. - am spus pentru mine.
Dar eram departe de a avea dreptate. Pentru că la puține minute am auzit țipătul disperat al mamei mele și cuvintele ei neajutorate.

- Lasă-mă Kazuki! Lasă-mă!
Împreună cu sunetele unor zdruncinături severe.
Am coborât ca ars din pat și am fugit în grabă spre camera mamei mele. Dar când am ajuns în prag prima senzație care mi-a fulgerat corpul a fost cea de vomă.
Era sânge. Sânge peste tot. Pe pereți, pe podea, în pat. Nu mi-am putut scoate niciodată din minte imaginea mamei întinse pe podea, lângă noptieră, uitându-se fix cu ochii sticloși, plină de sânge și cu hainele ciopârțite. Era moartă.
Privirea mi s-a ațintit asupra fratelui meu care stătea nemișcat uitându-se încruntat la mine, strângând puternic un cuțit mare și murdar în mână.

- Dacă nu fugi acum, tu urmezi. - mi-a spus pe un ton sadic.
Respirația mi se îngreuna din ce în ce mai tare și îmi simțeam picioarele moi. Tremuram crunt. Departe de mine puterea de a fugii. Aveam să fiu ucis de fratele meu în acea noapte.
Și totuși....A aruncat cuțitul din mână și a plecat trecând pe lângă mine cât se putea de calm, ca și când ceea ce se întâmplase fusese ceva normal.
Am plâns mult în acea noapte. Cu greu am sunat la poliție ca să reclam întâmplarea.
După multe investigații Kazuki nu era de găsit nicăieri. Nici el și nici tot ce îi confirma existența. Acte, fotografii, lucruri, nici macar amprentele de pe cuțit sau orice fel de urmă de A.D.N. .
Nimeni nu a depus mărturie că  l-ar cunoaște. Își făcuse un renume de care tuturor le era frică. Probabil de asta au și refuzat să vorbească. Iar singura persoană care ar fi avut curajul să spună ceva era profesoara de științe care fusese găsită moartă în mod misterios în apartamentul ei, cu doar câteva zile înainte ca mama să moară și ea.
Nevrând să vorbească nimeni în afară de mine, fără probe, fără urmă de el, cazul a fost închis . Eu am rămas singur, fără rude sau părinți. Am abandonat liceul pentru a-mi găsi un loc de muncă, dar la doar cincisprezece ani nu aveam noroc, nimeni nu avea ce face cu mine. Între timp fratele meu a reapărut, însă mi-a facut o ofertă pe care nu am putut-o refuza. Aveam nevoie de bani  și am acceptat să ucid pentru ei. Așa a început un lung șir de crime pe care eu si el le comiteam. Lucram împreună pentru un domn foarte bogat care ne-a oferit tot ce am avut nevoie. O casă, protecție, foarte mulți bani. Dar eu nu am apucat să mă bucur prea mult de acest trai. După încă un an dosarul crimei mamei noastre s-a redeschis și m-au luat pe mine în vizor ca prim suspect. Aveam 17 ani pe atunci. Bineînțeles că am fost ușor de găsit. Kazuki nu s-a arătat niciodată și m-a lăsat să îmi car singur crucea pe care el mi-o pusese în spate.
În final am fost diagnosticat cu boli mintale grave și acuzat de uciderea mamei mele, ca mai apoi să fiu dus într-un spital special pentru criminali psihopați unde am stat închis cinci ani până ce doctorii au declarat că sunt vindecat. Dar nu o să uit în veci trăirile de acolo. Statul printre oameni nebuni gata să îți facă rău în orice clipă dacă nu ești atent. Mâncarea proastă, carcera de cate ori cedam nervos și făceam câte o greșală. Dormitul în condiții mizere. Țipetele bolnavilor. Dar mai ales singurătatea.
La un moment dat începusem să îmi fac griji că dacă vreodată voi ieși de acolo, nu voi fi capabil să trăiesc într-o societate. Ba chiar făcusem un plan să ucid pe cineva, ca să mă țină în continuare acolo. Dar mi-au dat drumul. Și de atunci am început să îl caut pe Kazuki. Nenorocitul ăla m-a trimis acolo și nu aveam să îl las să scape atât de ușor. Auzisem la un moment dat de un criminal în serie foarte periculos care își făcea veacul prin Tokio.

- El trebuie să fie - mi-am zis.

Și am plecat în căutarea lui cât am putut de repede. Când l-am găsit am vrut să îl ucid pe loc, fără ca măcar să aibă timp pentru a realiza cine și de ce îl atacă. Dar te-am văzut pe tine și am decis să îl urmăresc. Îi văzusem și pe ceilalți, dar cu tine era altceva. Mereu împreună, la fiecare pas, voi doi erați foarte apropiați și am dedus că era vorba de o relație. Așa că planul meu era să îl atac unde îl durea cel mai tare. Sentimentele....dacă omul acela era capabil să te iubească pe tine, atunci avea să sufere crunt înainte să moară.
Aveam de gând să te ucid, Sayuri. Apoi urma el......