Colții din umbră

Capitolul 8

Pufni în râs la întrebarea mea.

"Ce e așa amuzant?Nu încerca să mă minți,Ian!Ce naibii ești?Spune odată!"

"Cum adică ce sunt?"

"Jur că o să te pocnesc,nesimțitule!Spune naibii odată ce ești,am și alte lucruri de făcut de cât să îmi bat capul cu un idiot ca tine!"

Am început să țip,iar el s-a enervat,palma lui lipindu-se de obrazul meu.

"Să nu mai țipi niciodată așa la mine!"

Îmi pun mâna în locul lovit,sângele făcându-și apariția pe obrazul meu.Mici lacrimi îmi apar la colțurile ochilor.Îmi ridic capul și mă uit la fața lui șocată.Ochii lui erau roșii și vene de nuanță mov îi erau vizibile pe față.

"I-ia-an!"

"Mulțumită?Uite,asta sunt!Te simți mai bine acum că știi asta?O să dai o petrecere acum?Te duci să le spui tuturor?Foarte bine,du-te!"

Nu mai aveam putere să zic nimic.În tot acest timp...nu era un om normal.Iar visele mele erau reale!Încercau să mă avertizeze în legătură cu el.Nu este ca mine,este un monstru.

"Eu tr-e-bu-uie săă plec!"

"Vezi?de asta nu ți-am spus!Am început să țin așa de mult la tine,încât îmi era teamă să nu te pierd!"

Am început să alerg cât mai departe de el,frica punând stăpânire pe corpul meu.Cum am ajuns la autobuz m-am așezat pe un scaun.Nu mai puteam gândi normal, nu după câte s-au întâmplat azi.Nu credeam că există chestiile astea.Dacă văd și o sirenă jur că o să mă arunc de pe pod.Cum să fie vampir?Nu m-aș fi gândit niciodată că Ian este VAMPIR!

Am ieșit din gândurile mele când șoferul striga la mine că am ajuns.I-am dat suma necesară și am ieșit cu viteza luminii din autobuz.

Când am ajuns acasă, mama nu ajunsese încă așa că am urcat sus hotărâtă sa fac un duș și să scap de toate gândurile astea. Iar când ajungea mama acasă voiam să o conving să ne mutăm din Orașul ăsta. Îmi face rău. Urc sus și îmi iau o pereche de pijamale lejere și intru în baie.Dau drumul la apă, iar după ce intru,încerc să mă relaxez măcar puțin.

****

După ceva timp de stat în cadă, ies și îmi înfășor corpul într-un prosop pufos.Ies din baie și mă duc în camera mea,îmbrăcându-ma în pijamale.Pe urmă, încep să îmi usuc părul cu feonul.După ce termin,mi-l prind într-o coadă de cal.Cobor jos și observ că mama intra pe ușă.Acum este momentul să vorbesc cu ea.Cum mă observă lasă geanta jos și îmi zâmbește.Mă vede îngrijorată așa că vine spre mine,mă ia de mână și mă așază pe canapea.

-Ce s-a întâmplat, scumpo?

-Mamă...

-Spune odată, Vanessa,nu mă speria!

Wow,mama chiar este îngrijorată. De obicei nu îmi spune Vanessa,decât când știe că ascund ceva sau când este îngrijorată pentru mine.

-Mamă, vreau să ne mutăm.

-Ce?De ce?S-a întâmplat ceva?Ce-ți veni așa dintr-o dată?

Am încredere în mama,dar dacă i-aș spune asta sigur m-ar crede nebună.

-Simt că nu este pentru mine acest oraș. Adică, nu îmi place aici.Mă acomodez greu...

-O să fie bine,promit!Stai liniștită, te vei acomoda în curând. Aici este un oraș liniștit.

-Știi ce,las-o! baltă. Uită ce am spus.

Mă ridic nervoasă de pe canapea și urc la mine în cameră. A fost o prostie să vorbesc cu mama,știam că nu va fi de acord. Cum intru observ că fereastra este deschisă. Apoi,ochii îmi cad pe pat,și observ că Ian stătea în el.

-Ian,ce cauți aici?

-Te iubesc!

♦ ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ ♦

Știu că a fost un capitol scurt,dar am avut 0 idei.Promit că mă voi revanșa data viitoare.vă pup și vă iubesc mult ♥