Colții din umbră

Capitolul 10

-Ian...

Am vrut să vin spre el dar vocea lui m-a oprit:

-Tu ai vrut-o.

Și singurul lucru pe care l-am văzut înainte să leșin a fost sângele mamei prelingându-se pe haine.

A fost corpul mamei căzând la pământ.

Și pe Ian fugind de acolo.

Au trecut doi ani.Eu cu tata ne-am mutat iar la casa unde locuia mama.Am vrut să fim mai aproape de ea.Chiar dacă au trecut doi ani de la moartea ei coșmarurile încă mă bântuie. Toate amintirile îmi sunt încă prezente în cap. Lucrurile nu prea s-au schimat de atunci.Vecina mea a murit și ea,iar în locul ei s-a mutat o familie nouă,Ana s-a mutat la alt liceu.În rest,totul este așa cum am lăsat când am plecat.Tata nu vrea să mă mai dea la același liceu,zice că așa voi suferi mai mult.Încă îmi este dor de mama,dar acum nu mai sunt tristă.În mine zace dorința de al omorî pe cel ce a ucis-o. De atunci nu l-am mai văzut pe Ian,dar este încă aici în mintea mea.Am început să îl visez în fiecare noapte timp de doi ani.Îl visam pe el,visam sânge,moarte.

Îl voiam mort.

-Hei , scumpo . Nu vrei să te duci să iei și tu niște apă?Nu mai avem deloc.

-Tu de ce nu poți?Voiam să încep să îmi aranjez camera.

-Te rog?

Începu să se smiorcăie și să facă ca un copil mic când nu primește ce vrea.

-Și eu voiam să îți serbez vârsta de 45 de ani.Acum nu mai putem,acum avem nevoie de plușuri ca să te facem fericit.

Îmi scoate limba,la fel făcând și eu.

-Hai , mișcă.

Îmi dă banii și mă scoate repede din casă,trântind ușa.Și închizând-o cu cheia.

-Serios?

-Nu ai plecat?

Mă strâmb la el deși știam că nu mă poate vedea și plec la magazin. Vânzătoarea era o femeie tânără care mesteca gumă și care mă privea pe sub ochelarii mari și pătrați. Plec de acolo fără să mai fac ceva și mă pierd printre rafturi ca să caut apă.

-Oh,unde o fii apa aia?

-Uite aici!

Mă întorc și dau ochii cu un băiat blonduț.Dar fața lui mi se pare așa de cunoscută.

-Mulțumesc. Te cunosc de undeva?

-Nu cred.

-Uhm,îmi pare rău am crezut că te cunosc...Tu cine ești?

-Ron.Dar tu?

-Vanessa.

Dau mâna cu el și îmi zâmbește fermecător.

-Ești sigur că nu te cunosc? Fața ta,zâmbetul tău îmi par atât de cunoscute.

Imediat ce îmi dau seama cu cine seamănă țip și mă dau în spate.

-Ian ! Ce cauți tu aici? Ia..n...

-Despre ce vorbești?

-Nu te mai poți preface știu cine ești!

Începe sa râdă și mă privește fix în ochi.

-Nu sunt Ian.

-Atunci...?

-Sunt fratele lui geamăn. Dar stai liniștită, Ian e mort.