Puteai șterge urâțenia lumii cu sufletul tău curat, puteai colora viața în nuanțe pastelate oricând și pe a oricui, dar aș fi vrut să o mai colorezi puțin pe a mea.
Te-ai pus mereu pe ultimul loc, într-o cursă pe care doar tu meritai să o câștigi, și ai pierdut.
Tu m-ai crescut în culori și m-ai învățat să pictez lumea cum simt eu, să-mi trăiesc viața fredonând și cum să oftez când îmi epuizez notele. M-ai îndemnat să scriu și mi-ai ascultat mândru compunerile nevinovate despre natură, oameni de zăpadă și flori de hârtie; Acum, uite cum scriu despre tine și nu ești aici să mă asculți cum recit cu intonație.
M-ai calmat când copilul de mine nu mai putea să coloreze de mâzgâlelile altora și m-ai învățat să mă folosesc de tot Rogvaiv-ul și să nu-l las să-mi fie limită, să nu-mi fie frică să depașesc conturul altcuiva, să iubesc comedia, cum viața e o piesă de teatru, cum să improvizez și cum să iubesc, așa cum doar tu mai iubeai, și cum doar tu ai mai iubit, și-ai plâns când ți-am dat credite pentru toate.
Cred că nu observasei până atunci cu câtă dragoste te priveam.
Știu că n-am plâns când am aflat că ai rămas fără curcubeu; poate nu realizam, dar mi-am ținut respirația de atunci și din toate culorile, am rămas cumva doar în negru o perioadă. N-am mai pictat, și parcă toți oamenii s-au înegrit odată cu mine.
Ți se îneca inima în singurătate și am putut doar să privesc, vina m-a mâncat, m-a mestecat și m-a scuipat, căci nu era a mea.
Nici măcar un pic de suflet nu și-a dat seama cât te durea inima și la propriu și la figurat, dar eu bănuiam.
Îmi place să cred că acum pictezi norii și cerul pe care-l admir cu atâta patos la fiecare apus roșu. Parcă văzduhul arată altfel de când ai început să-ți semnezi operele de artă ce le expui pe el.
Ți-am recunoscut culorile, și îmi e dor să mai cântăm, bunicule.
