Demoni vs. Ingeri ( WattAwards )

Capitolul IV

Scuzați că e atât de scurt și de nașpa, dar am fost bonavă, am teme de vacanță pe care nu le-am terminat și nu prea am avut inspirație. Sper totuși să-l citiți cu plăcere și vă promit că următorul va fi mai lung și va veni cât de curând, căci am scris ceva la el. Lectură plăcută! :**

___________________________________________

Dragă Jurnalule,

Iarăşi i-am visat ochii puri şi buzele cărnoase. Acel băiat cu privirea ageră, răzbunătoare... un străin pierdut în noapte, în gânduri, în sentimente. Un brunet pierdut într-un abis întunecat, căutând răzbunare. Petele sângerii străpung peisajul sumbru şi ochii săi strălucesc ameninţător a fericire, a împlinire, a sadism macabru... A aşteptat acest moment toată viaţa. A aşteptat mereu răzbunarea. 

Şi mai e şi şatenul cu ochii verzi, cel pe care simt că îl cunosc de o viaţă întreagă, care m-a cucerit prin simpla prezenţă. Ştiam că brunetul avea să-mi aducă probleme, dar şatenul era făcut din probleme, mănâncă belele pe pâine, dar amândoi au ceva special. Să fie misterul, frumuseţea sau felul în care ştiu să se facă plăcuţi? Oricare ar fi, e mai dificil decât pare.

***

Săptămâna a trecut destul de repede, dar nici nu vă închipuiţi câte flăcări imaginare a scos mama pe nări când a aflat de şasele de la biologie şi de patrul la fizică. Nu e vina mea că babetele ălea nu mă înţeleg! Şi desigur că nici mama, aşa că-mi confiscă telefonul. Trebuie să mai aştept câteva zile până când îl voi revedea pe Louis şi pe ceilalţi.

-Jess, hai la masă! Strigă mama de jos, de la bucătărie.

Intru în bucătărie radiind de fericire. Înăuntru mama mă aşteaptă la masă. Un miros de paste cu sos de roşii îmi inundă nările şi îmi bucură stomacul care urlă de dorul unei gustări delicioase. 

După ce mă aşez la masă, tăcerea pune stăpânire pe noi. Chiar şi Domnul Murdărici se spală foarte silenţios. După terminare festinului, burtica mea ţipă de fericire şi când dau să plec mama mă opreşte. 

Poate că îşi va cere scuze şi ne vom îmbrăţişa fericite.

-Vrei şi desert? Îmi spune aceasta zâmbind pentru prima dată.

Dau din cap afirmativ şi după ce-mi primesc porţia de tort cu ciocolată, îi mulţumesc şi plec spre camera mea. 

La ce m-am gândit? Mama nu şi-ar cere scuze niciodată. E ca un ţap egoist. E încăpăţânată şi vulcanică... ceea ce am moştenit de la ea. 

După ce intru în camera mea, pornesc spre birou unde plasez farfuria cu dulce şi îmi iau carneţelul pufos.

***

Se simţea privită. Într-un moment atât de trist din viaţa ei, ea nu se putea concentra, şi nu de la plâns. Pierduse o persoană dragă din viaţa ei. Orice om în situaţia ei ar fi plâns şi s-ar fi gândit la amintirile frumoase, dar ea nu se putea concentra din vina acelor ochi albaştrii pătrunzători ce-i pătrundeau mintea. Era agitată, dar atunci când se întoarse nu rămăsese surprinsă să-l vadă acolo privind-o. Cu ochii acuzatori, sclipind de fericire, el îi zâmbi malefic. I se părea cunoscut. Semăna cu el, dar el era mort. O lacrimă i se scurse pe obraz când îşi aminti de accident. Cea mai sumbră zi din viaţa ei. Închise ochii, încercând să-şi amintească acea privire. 

-Mi-ai plăcut dintotdeauna. Erai atât de fermecătoare, simplă şi frumoasă. Ochii îţi sclipeau a fericire. Acum eşti mai frumoasă ca atunci. Îi spuse băiatul, ducându-i o şuviţă după ureche şi sărutând-o pe obraz.