Demoni vs. Ingeri ( WattAwards )

Capitolul V

1.Scuze de întârziere.

2.Scuze că e plictisitor.

3. Vă mulțumesc pentru cele 50 de fanări, 300 de voturi [în total], peste 1000 de vizualizări și peste 60 de voturi la această poveste. Poate pentru voi sunt doar niște cifre amărâte, dar pentru mine înseamnă enorm.

Vă mulțumesc că îmi sunteți aproape. Paște fericit!

__________________________________________

Am sperat că secretul meu e în siguranţă. Aşa sper în continuare. Încă mă mângâi cu fraze ca "Nu sunt o criminală, nu a fost vina mea. Nu sunt un om rău." 

Dar pe cine mint? E numai vina mea. Sunt o imbecilă, o idioată... o criminală.

***

-Câţi Leo cunoşti? Mia, eşti prietena mea cea mai bună, dar uneori parcă ai decolat de mult timp de pe sol. 

-Scuze, doar că... Mai cunosc un Leo. Ştii tipul ăla frumuşel de la bar. 

-Îl cheamă Lucian. 

-Eh, mă rog, tot una. De parcă este mare diferenţă. Şi ce vrea de la tine? 

-Vine acasă. Mi-a zis "pitic", deci crede că încă-l mai plac! 

-Asta e naşpa. Dar nu-ţi mai place de el? 

-Mnu... Simt că inima mea vrea pe altcineva. 

-Atunci, pe cine vrea inimioara ta mare şi dulce? 

-Nu ştiu încă,   spun, în mintea mea apărându-mi imaginea unei anumite persoane.

Ne privim puţin în ochi, încercând să mă citească. Sigur şi-a dat seama. Dar ne aşezăm spate în spate, în patul ei cu pături dalbe. 

Aş vrea să-i pot spune un nume concret prietenei mele, dar nici măcar eu nu ştiu. Nu ştiu ce-mi vrea inima.  

Miros perna şi o mireasmă de lavandă, portocală şi melancolie mi-a invadat nările creându-mi o stare de somnolenţă. Şi aşa am ajuns în tărâmul viselor şi a speranţei.

***

Deşi somnul mi-e cufundat de amintiri sau posibile întâmplări din viitor, nu vreau să mă trezesc. Nu acum. Poate fi şi Hanuka. Vreau doar să îmi creez propriile iluzii şi vise şi să încerc să le trăiesc. Încerc să mă desprind de trecut, dar trecutul e în mine. E o parte din mine şi nu pot nega la nesfârşit. Vreau să uit de tot, dar parcă toate se întorc spre mine ca un bumerang. Şi se izbesc de mine ca un zid dur, şi mă trezesc la realitate precum... o găleată de apă ce o simt curgând de-a lungul feţei mele.

-Idioato! De ce ai făcut asta?   Îi reproşez prietenei mele, devenind din ce în ce mai nervoasă. 

-Neaţa şi ţie. Se pare că cineva s-a trezit cu faţa la cearceaf.   Spune ea, păstrându-şi calmul şi amuzamentul sarcastic. 

-Las' că vezi tu cine s-a trezit cu faţa la cearceaf.   Spun eu trântindu-i găleata în cap şi lovind-o de două ori ca pe un clopot imens.   Măcar ai stil. Găleata se asortează cu şosetele.   Continui eu amuzată.

Deşi Mia pare indiferentă, mă priveşte câteva secunde şi apoi începem să râdem, să ne tăvălim prin pat şi să ne gâdilăm. 

După ce momentul tâmpit se sfârşeşte mergem să ne schimbăm şi realizăm că vom întârzia la clubul foto, aşa că grăbim pasul. După ce o anunţăm pe mama lui Mia, alergăm luând câte o îmbucătură din micul dejun - pâine cu Nutella şi ceaiurile care s-au răcit, dar totuşi ne aşteaptă pe masa din bucătărie.