Psihoza

Capitolul 5

          — Ştiu...

          — Ce ştii? întreb eu, fixându-l cu privirea.

          — A, nimic. Continuă, răspunse acesta, încercând să schimbe direcția conversației.

          — Am terminat de spus tot, șoptesc eu, parcă dorind să plec.

          — Bine atunci, continuă individul, zâmbind.

          Aş face bine să plec, tipul nu pare prea stabil. Deși arată bine, asta nu contează. Comportamentul lui pare dubios și îmi creează o stare de nervozitate. Mă ridic în picioare și privesc spre el. Abia de-i pot ajunge sub bărbie iar ochii verzi mă privesc încrezători. Părul negru care îi cade în ochi îi creează o imagine mai misterioasă.

         — Mă bucur că te-am cunoscut, eu va trebui să plec. Poate ne mai vedem cândva, spun, dezlipindu-mi privirea cercetătoare dar cam nesigură.

          — Ce, așa de repede pleci? Nici nu am apucat să vorbesc normal cu tine.

          Păi dacă nu mă priveai până acum reușeam și noi ceva, zic și eu... mă rog, dacă nu priveam reciproc...

           — Chiar îmi pare rău, dar sincer, am nevoie să plec, mă scuz eu și mă îndrept în direcția opusă.

           — Vrei să-ți alegi drumul ? Chiar o asculți pe bătrână?

Preț de-o clipă creierul meu încerca să proceseze cele spuse de Ted. Apoi îmi veni iar în minte întâlnirea cu bătrâna și bătăile inimii îmi acceleraseră. Aș putea spune că simțeam și puțină frică.

           — Ted, cât de multe știi? îl întreb și mă încrunt.

           — Suficient de multe pentru a-ți fi dușman... dar și prieten, Mika. Nu-ți amintești când mai văzut prima dată? Privește-mă atent, Mika. Chiar nu mă cunoști?

           Se apropie încet de mine și mă apucase strâns de umeri, forțându-mă să-l privesc. Avea ochii verzi tulburi și păreau disperați. Care e treaba cu Ted și de unde mă cunoaște?! Oricât aș încerca tot nu reușesc să-l identific. Mă mai privise pentru o fracțiune de secundă și îmi dăduse drumul la umeri. Nu mai așteptasem mult și o luasem la fugă. Sunt obișnuită cu tot felul de ciudățenii, dar tipul ăsta le depășește pe toate. Am trăit doar cu păpuși, creaturi mici... nu ditamai bărbatul care zici că i-am făcut ceva.

           Mai făcusem vreo 20 de pași și mă oprisem brusc. Singura amintire cu vreun necunoscut era aceea cu Lolly care remarcase într-o noapte pe cineva străin la geam, după draperie. Dacă era el acela, mai bine m-aș întoarce înapoi ca să mă ajute să găsesc o rezolvare la întrebările mele. Am început să fug spre locul unde vorbisem cu Ted. Eram hotărâtă să mai aflu câteva răspunsuri. După câteva minute de alergat în zadar, am realizat că doar un medium avea să stea acolo să mă aștepte fiindcă știa că mă voi întoarce, dar luând în considerare că nu fiecare ciudat e medium era de așteptat că va pleca.

          Ceasul arăta 7:47. Deși nu dormisem destul de mult timp nu simțeam nimic. Adică, dacă nu am simțit nimic de vreo 10 ani de ce aș simți acum?!

           Somnul? Nu îl simt. Foamea? Asta a devenit o problemă. Bine că ea mi-a luat puțin gândul de la Ted.

           Intru într-o cafenea care era mai aproape. Deși vreau să economisesc bani asta nu înseamnă că chiar ar trebui să mor de foame. O singură masă goală, într-un colț slab luminat. Locul ăsta chiar e aglomerat duminica. Familii fericite cu copii în brațe, grupuri de prieteni ce vorbesc gălăgios, o adevărată atmosferă tristă pentru cineva singur.