Psihoza

Capitolul 8

         — Îmi explici care Ted? întreb eu privind în gol.

         — Oare care Ted?

         — Să fie oare același care... spun, sperând să fiu contrazisă.

         Speram să nu fie așa. Îmi rămăsese singura persoană de încredere, nu doream să accept această trădare din partea lui. Îmi promise că mă ajută, nu că mă trimite în viața de apoi. De-ar fi ca acest Ryu să mă omoare sper să mă omoare repede, cu cât plec mai repede din această viață păcătoasă cu atât mai repede mă voi răzbuna, jur că va regreta ce mi-a făcut.

        — Da. Exact acel Ted la care te gândești, spuse cu o voce plină de ironie.

        ... nu mă miră...

       Ryu refuza să mai răspundă la întrebările mele. Pentru a scăpa de ele pur și simplu plecă. Mă anunțase că e ora 3 dimineața și că pe la vreo 5 mă voi trezi cu o surpriză. Nu știam ce va însemna asta dar măcar mă voi putea gândi la greșelile mele.

          Prin mai multe găuri din tavan pătrundea aer rece de dimineață. Îmi era frig. Am început să tremur. Deodată mi se părea că o văd pe mama, stând chiar acolo în fața mea. Avea o expresie tristă, chiar plângea. Fața senină de obicei, se transformase într-o tristețe cumplită.

             —... mamă... soră, ești aici... sora mea!

            Am început să mă târăsc spre ea. Doream să o țin în brațe și să dispărem din acest loc. Ochii mi se umpluseră iar de lacrimi și vocea îmi tremura.

             — Mika, fata mea. M-am rugat să nu ajungi aici, așa. Privindu-te pe tine...mă văd pe mine. Vreau să te ajut, dar nu pot. Tu mi-ai blestemat viața, eu îți întorc favorul. Nu plânge pentru mine, nu ai motive. Știi prea bine de ce ai plecat, și știi că nu regret nimic...

             — Dar în... în bilet scria că mă iubești... citeam dragostea unei familii pe acea foaie...

             — Totul e doar în capul tău. Nu uita, mama a scris biletul, nu eu. Cum ai putea iubi câinele care te-a mușcat o dată?! Nu mai poți iubi la fel de mult. Exact așa mă simt și eu. Nu îmi aparții, nu ești a mea, ești doar o obligație care mi-a fost dată de o mamă, o mamă care nu a trecut bine prin viață, o mamă care a fost mușcată de viață, arunca ea vorbele spre mine, ca niște săgeți otrăvite.

             — Gata, dispari... pleacă... încetează să mă mai rănești, nu este adevărat ce spui și nu voi pune niciodată la suflet... e doar în capul meu... urlu eu, devastată.

             — Privește-te, Mika! Ce vezi?! Lacrimi. Sunt lacrimile unui copil rănit care pretinde că e bine. Nu te chinui, plângi, oricum nu ai de cine te ascunde. Recunoaște, ești singură, ai fost abandonată. Am îndepărtat singura piedică spre fericirea mea, spuse și începu să râdă isteric.

             —... egoism, se numește egoism... ești lipsită de suflet...

            Șiroaie de lacrimi îmi cădeau din ochi. Nu aveam aer, nu puteam respira. Credeam că acel bilet îi dezvăluie latura bună a mamei. Nu vreau să cred că am fost o piedică, un glonț în inima unui om. Au suferit mulți oameni în urma mea, dar eu priveam doar în față. Acum Dumnezeu îmi arată ceea ce am refuzat să văd.

           Doream să mă descarc. Am început să strig, mă zbăteam pe podeaua rece și încercam să mă calmez. Era din ce în ce mai greu, în acest moment îmi veniră în minte toate momentele mele grele, iar acestea fiind multe s-au transformat în anxietate. Tremuram toată și transpirația rece venea la pachet. Plângeam iar coaja de la rană se rupse în timpul actului meu de nebunie. În cameră se răspindise mirosul metalic al sângelui, iar culoarea lui devenea una cu podeaua.