Psihoza

Capitolul 9

           Am trăit 17 ani crezând că sunt iubită. Apoi am aflat că de fapt era doar o camuflare a unor mari secrete. Mi sa spus că eu nu sunt o persoană demnă de iubire, nu sunt capabilă să fiu admirată și nu sunt o ființă... sunt doar un pretext folosit de niște persoane suferinde. Nu am primit iubire, dar am primit puterea de a iubi. Nu am fost tratată cu milă niciodată, dar mi sa dat puterea de a oferi milă. Credea că îmi face rău, dar de fapt mi-a deschis sufletul. Nu trebuia să îmi placă, trebuia să sufer...dar se pare că doar m-a făcut să îl iubesc. Poate trebuia să fie un monstru, oare asta își dorea?! Însă ceea ce văd eu este o ființă umană, un suflet care cerșește milă. Nu voi fi zgârcită, îi voi da și din iubirea mea, îi voi oferi și o parte din mila mea, voi fi opusul celor care m-au crescut.

           Stăteam rezemată de peretele dușului. Încercam să mă gândesc la ceva frumos pentru a uita de durerea de durere și epuizare. Cred că din cauza lipsei de momente frumoase din viața mea, sufletul mă durea din ce în ce mai tare, incapabilă să îi ofer alinare.

           Nu e tocmai ceva la care ai vrea să reflectezi dar nu mă puteam opri din a îmi aminti de biata Eva care murise în așa hal. Dacă ea se află pe cealaltă lume, de copii cine are grijă? Dacă soțul nu e un om demn de a crește copiii, ce se va întâmpla cu ei? Sau dacă e un om rău și profită de ei?! Nu puține cazuri am auzit din astea la știri.

           Abia acum acum am realizat că am fost înșelată de două ori. Îmi promisese că nu o va ucide pe femeie după ce eu m-am „vândut". De fapt eu i-am oferit dublă distracție ticălosului.

             Ușa de la baie se deschise iar el își făcu apariția. Ținea o tavă cu mâncare în mâni. Se împrăștie mirosul mâncării în cameră, provocându-mi o repulsie.

           — Mănâncă. Trebuie să recapeți puteri, spuse și lăsă tava pe masa de toaletă.

           Spuse sec și total inexpresiv. Evita să mă privească și ezita să îmi vorbească. Era reținut. Vedeam vag prin sticla aburită privirea lui goală.

           — De ce ai ucis-o? întreb șoptit, sperând să nu îl înfurie curiozitatea mea.

          — Despre cine vorbești? răspunse acesta, sec.

          — Mi-ai promis că nu o vei răni, continui eu.

          — A, deci de ea e vorba. Păi ce întreg la cap ar lăsa o persoană, conștient că a văzut tot, în libertate?! Tu chiar crezi că ea ar fi tăcut, odată ce a scăpat de pericol?! întrebă el, ridicând tonul vocii.

         — Nu știu, ... păi, da. Da, aș fi lăsat-o liberă, după cum aș fi promis, continui eu mai tare.

        — Aha. Gata, taci și mănâncă, veni răspunsul lui, plin de control.

        — Doar dacă îmi spui adevăratul motiv pentru care ai ucis-o. Nu cred că doar din pură distracție.

         — Ador să înșel, dar nu suport să fiu înșelat, înțelegi?!

         — Ce vrei să spui? A mințit?! În ce privință? întreb temătoare.

        — Ea nu are copii, nu are soț, e doar o prostituată care a acționat la frică. A mințit pentru a-și scăpa fundul. Lăsându-ți toată durerea pe umerii tăi, cum crezi că ar fi trăit?! Cu o conștiință curată?

         — Dar... m-a privit exact în ochi, mi-a spus despre copiii ei, îi citeam durerea și mila în ochi...

          — Acum reflectează asupra lumii în care trăim, privește atent, cu câtă mândrie te mint, te rănesc, te fac să suferi. Când eram aproape de ieșirea din această încăpere crezi că avea remușcări? NU. Ea zâmbea, zâmbea de fericire că a scăpat. Așa a crezut ea.