Psihoza

Capitolul 1

         Lumea mea deja căzuse peste mine până m-am decis eu să-mi accept soarta. Nu mai puteam face nimic. Nu mă mai ajuta nimeni. Deşi aveam prieteni, ei se arătau doar noaptea. Din cauza lor am ajuns aşa. Ei mi-au făcut răul în care sunt acum înfundată. Cu toate astea nu pot spune că nu ţin la ei.

           De fiecare dată, noaptea, când nu am somn, deschid ochii şi vorbesc cu umbra uriaşului din întunericul din camera mea. Ştiu că e real, încă nu a reuşit să mă păcălească că astea sunt doar fanteziile create de mintea mea pe timp de noapte. E la fel de real ca păpuşa de lângă mine care îmi răspunde fără ezitare la fiecare întrebare... sau ca strigoiul de la geam, care îmi veghează somnul care apare cam rar.

           Da. Spre deosebire de alţii, care ascultă muzică sau stau pe telefon când au insomnii, eu vorbesc cu prietenii mei. Părinţii mei ştiu de asta. Şi biserica din apropiere ştie, şi mai ştie că oricât m-ar descânta, nu are nici un rezultat...

            Mama, fiinţa care mi-a dat naştere, este şi cea care vrea să îmi pună capăt zilelor. Mereu spune că aiurelile mele îi tulbură sarcina. Eu i-am spus că dacă nu îi plac, trebuia să facă avort, aproape m-a plesnit.

            Tata este mereu cu un pas în faţa tuturor. Când mama doar sa gândit la asta, tata deja a sunat la cei care se ocupă de nebuni. Adică ei deja se pregăteau să mă interneze într-un ospiciu. E perfect normal. Le-am explicat de nenumărate ori că asta se întâmplă doar noapte şi că nu îi va afecta cu nimic, dar ei au preferat să nu mă asculte. Toţi aleg această cale.

              Deși sunt respinsă de ei, asta nu mă împiedică să cred că undeva, în adâncul sufletului lor, mă iubesc. La cei 17 ani ai mei visez multe, cred multe și sper la multe, însă nu cred că e cazul. Aceste persoane nu sunt dispuse să mă înțeleagă, să mă asculte. Aceste persoane vor doar să-mi întoarcă spatele ori de câte ori au ocazia. Vor să îmi demonstreze că sunt o intrusă.

              Poate chiar sunt o intrusă.

              Dar fie şi aşa. Când viața nu îți dă posibilități din care să alegi, o accepți pe singura care o mai ai. De asta sunt eu așa, mă lupt cu mine, cu imaginația mea, incapabilă să fac diferența dintre realitate și mintea mea.
               Schizofrenie? Asta să fie oare? Poate că da. Dar acolo unde nu ești dorit, nimeni nu o să se sinchisească să-ți fie bine. De ce să se mai chinuie cu diagnosticuri, când pot, pur și simplu, să mă extermineze?!

              Acei oameni au preferat să mă îndepărteze. Fără măcar să știe ce e cu mine, au preferat să trăiască fără mine.

              Ironia sorții?! Eu încă îi iubesc, mereu am făcut-o.