Psihoza

Capitolul 13

      

         Credeam că viața mea se termină aici, însă Dumnezeu m-a cruțat încă puțin. Simțeam cum inima mea începe să bată din nou, în clipa în care acea umbră se făcu vizibilă. Arătarea care aproape mă ucise era doar un om bătrân, uscățiv care se legăna beat, spre o destinație. Trecu pe lângă mine, ignorându-mă total. Vorbea în continuu, neclar. Părea că se plânge de ceva. L-am urmărit cu privirea până a dispărut pe după colț.

        Am respirat ușurată și am început să alerg iar. Știrea care anunța că criminalul se îndrepta spre Vicorita Street mă făcea să cred că nu am timp de greșeli. Am ignorat fiecare înjunghiere, umezeala și frigul din oase.

       Alergam conștientă că viața mea depinde doar de puterile mele. După mult efort am reușit să ies de pe teritoriul orașului, alergând pe numeroase scurtături. Ajunsă la marginea unui drum de țară, m-am lăsat în genunchi, lăsându-mi toată greutatea corpului pe mâinile sprijinite de crengi uscate. Respiram repede, fiindu-mi greu să-mi echilibrez respirația și bătăile inimii.

        Ploaia contenise, oferindu-mi prilejul de a-mi  trage sufletul. M-am ghemuit după tulpina unui copac aflat pe un mic deal. Sleită, am scos din ghiozdanul ud alimentele aflate în aceeași stare. Le-am privit resemnată și am mușcat cu poftă din pâinea care părea că se topește.

        Senzația de greață se instală din nou în mine iar foamea care mă rodea nu trecea cu puținul pe care-l aveam. Nu puteam să nu-mi amintesc de ziua aceea blestemată din pod, care îmi făcea tot mai mult rău. Am închis ochii, sleită de puteri, pur și simplu nu mai puteam rezista.

       După un răgaz de câteva minute, m-am ridicat în picioarele care tremurau de-a binelea. Am lăsat ghiozdanul în urmă, devenindu-mi doar o povară. Am început iar să înaintez, lipsită de orice temere. Mintea mi se golise, eram doar un suflet ce nu știa cine e, ce e și care era cursul vieții.

       Trecu în pași grăbiți pe lângă o tufă de măceș. Nu observasem creanga țepoasă care se agățase de pantalonii mei. Trasem cu putere iar spinii își sfâșiară blugii și unul din bandaje. Cu un urlet de durere mi-am strâns piciorul care sângera abundent. Când coaja subțire se rupse, lăsă un șuvoi de lichid fierbinte să curgă, îmbibându-se în blugii deja uzi.

        Mușchii îmi cedaseră și cu o bufnitură am căzut în noroiul moale. Vedeam ca prin ceață doar uscăciune, noroi, un cer gri...și...

         Din depărtare se auzea copite de cai, se apropia o căruță țărănească veche. Am vrut să strig dar îmi înghețaseră vorbele în gât. Ochii mi se întunecaseră și pleoapele căzură peste ochi, furându-mi conștiința.

O oră mai târziu

        M-am trezit când am simțit că ceva rece îmi presează fruntea. Am deschis ochii însă nu vedeam prea clar, era totul în ceață. Deslușeam doar siluetele a doi bărbați și a unei doamne. Unul din ei era scund, cu barbă, îmbrăcat în salopetă, celălalt era înalt, cu un început de chelie. Femeia părea senină, ochii blânzi mă priveau îngrijorați iar buzele îi erau întredeschise.

        — Te simți bine? Mă auzi? întrebă ea, imediat ce am deschis ochii.

       — Da... da, sunt bine, spun eu lipsită de vlagă.

       M-am ridicat în picioare, deși mă durea capul. Bărbatul scund plecă, lăsându-mă cu ceilalți.

        — Ți-e foame? Vrei să mănânci ceva? întrebă cel înalt, în șoaptă.

        — Da! veni răspunsul meu, aproape imediat.

        Mă conduse spre bucătărie de unde venea un miros plăcut, de mâncare. Pe masă erau așezate cinci farfurii cu zeamă aburindă și mai multe farfurii cu aperitive. Stomacul meu se zvârcolea de dorință. După mult timp în sfârșit mănânc mâncare adevărată. Dacă nu ar fi atât de mulți oameni de față chiar aș plânge...

        — Fata mea, așează-te, bucură-te de mâncare, pari înfometată, mă îndemnă doamna.

        Ceea ce spunea era adevărat.

       M-am așezat la masă fără să-mi desprind ochii de la farfuriile cu mâncare. Am auzit ușa din spatele bucătăriei cum se deschide și un bărbat bătrân intră în cameră. Mergea șchiopătând vizibil. L-am salutat respectuos din cap, fără a-l întoarce prea tare, și m-am înșfăcat în porția de carne fiartă, foarte delicioasă.

        Auzeam un scâncet de la bărbatul care tocmai intrase. Mi se părea că vrea să spună ceva. Am întors capul să-l privesc și am rămas mască. Omul care stătea acum în fața mea era nimeni altul decât bunicul. Fără să realizez am început să plâng, neputând să înghit mâncarea din gură. Cu picioarele ca de jeleu m-am ridicat de pe scaun și am sărit la gâtul omulețului micșorat de vreme. Singura persoană care a supraviețuit din familia mea măcelărită stătea acum în fața mea și plângea. Persoanele din jurul nostru plângeau încet dar nouă nu ne păsa. Stătam îmbrățișați, fără să vorbim, lacrimile curgând din ochii amândurora.

          — Cred că ar trebui să-i lăsăm singuri, spuse femeia și ieși împreună cu bărbații din mica bucătărie.

         — Nu-mi vine să cred... chiar nu pot să cred. Cum este posibil să fii aici? reușesc să spun eu printre suspine.

         — Este o poveste destul de lungă. Așează-te, cred că ai vrea să o auzi...continuă bătrânul, însă nu o eliberă din îmbrățișare.

         — Vreau, mai mult decât orice.

         — În ziua când tu ai plecat, bunica ta a suferit mult. Plângea mereu și îl ruga pe tatăl tău să plece să te caute, dar nu accepta niciodată. Mereu spunea că alegera ta, treaba ta. Într-o seară nu am mai putut rezista și am pornit pe drumuri să te caut, dar nu te puteam găsi. După două zile în care am stat într-un motel, fără urmă de tine, am plecata spre casă. Când am intrat îmi venea să mor. Am găsit casa plină de sânge, sângele celor trei cadavre, care erau a mamei, a bunicii și a tatălui tău. Pe corpul neînsuflețit al mamei tale era pus un bilet pe care scria că blestemul familiei tale va lua sfârșit curând. Odată cu uciderea creatoarei blestemului totul va lua sfârșit. Am rămas încremenit și am sunat la poliție. Le-am dat adresa exactă și am fugit. Am plecat pe drumul de țară unde am fost găsit de fratele meu. M-au luat imediat sub acoperișul lor iar după ce le-am spus povestea mea mi-au jurat că te vor găsi. Poate ei nu au reușit să te găsească, dar tu ne-ai găsit pe noi. Faptul că ești în viață este o binecuvântare, acum pot să te am lângă mine, Mika, nepoata mea.

         Am stat de vorbă cu bunicul meu aproape o oră. I-am povestit despre Ted, tâlharii din oraș și în cele din urmă despre Ryu. I-am povestit despre cum m-a ținut ostatică, despre fiecare rană care mi-a făcut-o, cum m-a făcut să sufer... dar am evitat să-i povestesc despre cele petrecute cu el și dragostea pe care i-o port. Fiecare frază spusă de noi se termina cu alt șir de lacrimi și îmbrățișări. Mă simțeam ca un copil în brațele bunicului meu.

           Când am terminat de vorbit gazdele casei s-au întors și ne-am bucurat toți de masă. Am vorbit mult, am râs și ne-am amuzat de numeroasele întâmplări de la fermă. Apele se calmaseră temporar iar compania bunicului era ca un elixir pentru fiecare rană suferită în captivitate.

            În fiecare seară se apropia de mine și cu dulci cuvinte, mă mângâia pe cap. Îmi era imposibil să nu lăcrimez la aceste gesturi. Deși el zâmbea, trăda durerea prin care trecuse. Însă nu ezita să-mi amintească de faptul că Dumnezeu m-a scos în calea lui.Fapul că stau aici, acum, cu el, e tot ce-și mai poate dori...