Psihoza

Capitolul 11

        Zăceam fără vlagă întinsă pe podea. Îmi amorțiseră picioarele. Stăteam întinsă și priveam acoperișul, așteptând ca Ryu să termine de bandajat. Se mișca lent... provocându-mi cât mai multă durere. Știu că era intenționat, dar nu mai puteam spune nimic,oricum la fiecare suspin pe care-l scoteam mă strângea de bandaj.

         — De ce ești mai fericit după ce mi-ai făcut?! întreb eu, observându-i un zâmbet.

         — Deoarece nu mă doare pe mine.

         — Nici măcar conștiința nu te deranjează?!

         — Ce e asta? întrebă el și își ridică privirea spre mine.

        — Faci pe prostu'?

         — Mai bine taci. Să-ți spun un lucru. Niciodată un monstru nu se lasă influențat de conștiința sa. Noi nu depindem de ea, de inimă, sau de suflet. Noi acționăm din dorință pură, dorința de sânge. Ai simțit-o vreodată?

          — Nu. Pentru că eu sunt întreagă la cap.

          — Tu nu te înveți niciodată, spuse el,strângându-mă de răni.

          Termină de bandajat rănile și plecă iar. Rămasă singură, am eliberat din gâtlej un țipăt îndurerat. Mi-am eliberat o mână care nu era legată prea bine. Simțeam nevoia să mai trec prin viața mamei. Am luat jurnalul și am început să citesc de la început. Doar așa uitam de durerea fizică care mă secera nonstop.

     20 martie

          Astăzi am aflat că mama e însărcinată. Abia aștept să am o surioară. O voi iubi mereu și o voi prețui.

Asta nu era mama...

       15 ianuarie ( după un an)

         La 16 ani ai mei am fost forțată să am copii. Dar nu orice copil, ci chiar sora mea. Mama mă obligă să îmi cresc sora ca fiind fiica mea. Din ce cauză? Pentru că nu vrea să crească un copil care a venit dintr-o greșeală. Cum spune și mama ,, un viol e viol". Știu că nu e adevăratul motiv. Dacă nu o iubea, nu renunța la ea cu un val de lacrimi.

        Citeam uimită și mă simțeam în același timp ciudat. Nu îmi găseam locul și mă foiam pe toate părțile. De ce scrie sora mea în acest jurnal?!

        23 iunie

        Azi am văzut tatăl surorii mele. Mama mi l-a prezentat ca viitor logodnic, mai degrabă amant.

       Am aflat că are 25 de ani și că e un soi de savant straniu. Simt că mama se teme de el, dar oricum stă cu el, ca să nu dea de bănuit oamenilor.

          Îl cheamă Ted.

         Am închis jurnalul. Simțeam că mi se face rău. Am aruncat jurnalul într-un colț. Nu-l voi mai deschide niciodată. Acest carnet a fost cel mai neînțeles lucru pentru mine. Mi se pare ceva total încâlcit. A adus doar rău și senzații ciudate. Dacă a fost părăsit, a fost cu un motiv. Eu nu sunt capabilă să păstrez toate acestea doar pe umerii mei. Totul devine din ce în ce mai greu de suportat.

         Am stat aproape o oră privind spre acoperiș ca să mi se lumineze mintea. Abia acum am realizat că acel jurnal aparținea a trei generații a acestei familii. Prima proprietară era străbunica mea, apoi mama, sora mea iar acum ca să nu stric acest lanț trebuia să-l preiau eu.

         Fiecare își descrise viața în acest jurnal. Oare chiar ar trebui și eu să fac asta?!

        Ryu era plecat de ceva vreme. Picioarele încă mă dureau dar începeam să mă obișnuiesc cu această durere. Devenea suportabilă.