Eram străini dar tânjeam să ne vorbim
Eram separați de un perete, eram vecini
Și așa am devenit prieteni.
Eram prieteni, nu ne plăceam îndeajuns
Ne certam des,
Eu consideram că ea e cu nasul pe sus
Ea considera că sunt, vagabond pe interes
Și așa a trecut mult timp.
Apoi ne-am vorbit.
Și am început să ne cunoaștem
Mai personal, mai intim
Eram morți, cu dorință să renaștem
Dar cu teamă, că ne îndrăgostim
Și am început timizi într-o zi să ne scăpăm planuri
De case, de copii, de viitor, de idealuri
Și zâmbete dalea mișto, că ne vedeam sufletele cum își zâmbesc unul celuilalt
Fantezie pentru minte,
pentru suflet, un teren minat
Că fata mea avea alt meci de jucat
Și iar ne-am vorbit și apoi ne-am uitat.
Avea multe tristeți adunate pe umerii ei firavi
Că viața ei a fost ca un spital de bărbați bolnavi
Fiecare venea cu boala lui
Și când pleca, în inimă îi înfigea un cui,
drept răsplată
Timp irosit, o altă iubire ratată.
Și pe fata mea o vedeam iar cu ochii roșii
Că uneori mai și plângea, se gândea că a fost bună și a iubit toți proștii.
E drept făcuse și rele la viața ei
Făcuse din bărbați maturi mielușei
Făcuse bărbați.. să nu mai creadă în femei.
Își ținea căopoasă întotdeauna partea
Nu voia să înțeleagă cănd îi spuneam, că supărările actuale sunt doar plata, pe care ți-o cere soarta.
Era trecută prin viață și în ruptul capului nu voia să-mi dea dreptate
Își încrunta verzișorii și se purta cu ostilitate
Totuși zâmbeam o cunoaștem prea bine.
Și toate astea la ea mă atrăgeau, ca siropul de smochine.
Îmi plăcea și momentan nu voiam altceva, pentru că o știam, ea avea toane, eu stăteam liniștit
Aveam ziduri la suflet, mi-l țineau pitit
Și n-aveam niciun gând să le dărâm
Dar spre disperarea mea au început să cadă singure, fără să pot să mă opun.
