Two souls

Chapter 7

   25 septembrie 2014

Maya Drawer P.D.V

  Cele doua zile libere au trecut extrem de greu pentru mine. Am incercat pe cat posibil sa stau in camera mea, sa ii ocolesc.

  Dar tot trebuia sa cobor la masa, sau cand ma strigau sa vin sa-i ajut cu ceva.

  Nu stiu de ce, dar din clipa cand l-am zarit, am simtit ca viata mea se va schimba. Si totusi, iata-ma in aceeasi ipostaza, facand aceleasi lucruri banale de pana acum.

  Nu imi pot scoate din minte ochii lui. Acei ochi ce transmiteau atat de multe. Misterul inca a ramas. Oare cand ma vazuse plangand? Si cum de se comporta asa bland cu mine? Oare a simtit si el ce am simtit eu?

  Pot spune ca am avut impulsul sa il strang de mana, atunci cand vorbele lui blande m-au indemnat sa las tristetea la o parte. Dar parintii mei au stricat magia si acel scut imaginar ce parca ne tinea legati. Ciudat, asa-i?

  Ziua de luni a venit din nou. Mergeam incet pe strada si priveam cu atentie fiecare trecator. Am speranta ca poate in multimea de chipuri necunoascute, il voi zari pe el. Ii voi vedea ochii sclipitori si atat, dar atat de expresivi.

  Insa asta nu s-a intamplat. Am ajuns in curtea plina de tineri a liceului. M-am indreptat agale spre clasa si m-am asezat langa fereastra.

  Am devenit mult mai visatoare si mai melancolica se pare, deoarece pe tot parcursul zilei m-am uitat pe geam si am mazgazlit absenta pe caiet ceea ce profesorii scriau pe tabla.

  Nu imi place starea asta, fiindca nu imi permite sa fiu atenta la ceea ce este in jurul meu. Tot ce vad sunt ochii lui si singuratatea transmisa de ei.

  Am iesit din curte si am hotarat sa o iau prin parc. Mergeam repejor fiindca stiam ce patesc daca intarzii prea mult.

  Am grabit pasul, fiindca am simtit niste ochi atintiti pe mine. Sentimentul este ciudat, ca si cum te arde in ceafa privirea. Te simti privita dar te temi sa te intorci.

  Sentimentul acesta nu a incetat nici cand am deschis poarta casei. Destul de ciudat... cine ar urmari o fata ca mine?

  La usa m-am intors, hotarata sa infrunt adevarul. Tot ce am vazut a fost o masina alba accelerand. O masina destul de cunoscuta insa nu imi pot da seama de unde sa o iau.

  -Superman,cine esti cu adevarat? am intrebat eu in gol.

  Nici bine nu am intrat, si am fost intampinata de mama.

  -Haide la masa. Nu am gatit atat ca sa se raceasca mancarea.

  -Duc astea sus si cobor imediat, am balmajit eu.

  Am urcat scarile si mi-am aruncat geanta pe podea. M-am schimbat in niste pantaloni de trening gri trei sferturi si un tricou turcoaz. Ceva comod, pentru o zi plina de plictiseala ce va urma.

  Am coborat si m-am indreptat spre bucatarie. Ai mei mancau deja, ceva tipic lor. Nu ma asteapta niciodata dar eu mereu trebuie sa fac asta. Ce fel de respect in familie sau bun-simt este acesta?

  -Haide, nu mancam o ora! a zis mama sever.

  Nu imi explic cum poate sa fie mereu atat de rece.

  -Puteati sa ma asteptati, am zis eu incet, speran sa nu ma auda.

Dar... m-au auzit.

  -Adica? Mama ta ti-a zis sa vi, ce vrei mai mult? s-a revoltat tata.