Two souls

Chapter 6

 23 septembrie 2014

John Smith P.D.V -Aceeaşi zi

   M-am trezit cu sentimentul ca astazi se va intampla ceva. Ceva de bine.

  Ma bucura acest presentiment. Chiar am nevoie de ceva care sa-mi faca bine, dupa atata durere si chin.

  Dupa obisnuita rutina de dimineata, am coborat la parter. Ca de obicei, acesta era gol. In fiecare zi am speranta ca atunci cand ajung, va fi cineva sa ma intampine.

  Insa mereu sfarsesc la fel de dezamagit. Cred cu tarie ca intr-o zi lucrurile se vor schimba. Se vor schimba, viata mea va deveni mai buna. Nu voi mai avea aceeasi rutina monotona. Voi avea ceva la care doar atunci cand ma gandesc inima sa-mi tresalte si sa zambesc necontrolat, fara motiv.

  Am ajuns la birou, ca de obicei, inaintea celorlati. Desi impulsul meu a fost sa o astept pe ea, sa o pot vedea din nou, nu am avut cum.

  Trebuia sa ma intalnesc cu avocatul si sa mergem la acel depozit.

  Inainte trebuia sa pregatesc mai multe acte despre un transfer pentru un sat din Brazilia. Am deschis anul trecut o micuta firma acolo, pentru a finanta cu bani satul lovit de cutremur.

  Astfel, in fiecare luna le trimitem o suma frumusica de bani pentru a le putea asigura traiul. Caritate.

  E frumos sa primesti, dar nimic nu se compara cu atunci cand daruiesti. Cand, chiar daca de la mii de kilometri, iti dai seama de bucuria unor oameni napastuiti de soarta care, datorita tie, pot trai decent.

   -Domnule, sa nu uitati de intalnire, mi-a zis Lidia inainte de pranz.

  -Sigur ca nu uit.

  Am rezolvat tot ce mai trebuia, m-am asigurat ca las totul in perfecta ordine si cu o dubla rasucire a cheii am parasit biroul lasat in liniste.

  Pranzul a trecut pe nesimtite, eu discutand mai mult cu angajatii despre actualele si viitoarele proiecte.

  Am coborat la parter si in acelasi timp cand eu ieseam din lift, intra Simon pe usile duble  de sticla ale companiei.

  -Gata sa-i detronam? m-a intrebat el.

  -Intotdeauna, i-am raspuns promt.

  Ne-am indreptat spre Logan-ul meu alb. Initial fusese o masina destul de banala, insa i-am adus unele modificari si acum arata a masina de lux. Stiu ca mi-as fi putut permite una noua, insa tin prea mult la aceasta masina.

  Tata mi-a facut-o cadou la 19 ani. M-a sprijinit enorm si ii simt lipsa mereu. Poate si datorita plecarii lui in ceruri, sentimentul meu de singuratate este amplificat.

  Am nevoie de cineva care sa-mi cicatrizeze ranile. Cineva caruia sa-i spun oful meu si ma ajute sa aleg calea cea corecta. Cineva plin de viata, care sa ma scoata din rutina.zilnica.

  Cineva care sa ma accepte cu bune si cu rele si care sa ma inteleaga...

  Ne-am indreptat spre depozit, gps-ul fiindu-mi foarte util. Ajuns acolo, am parcat in spatele unei masini ca a mea, doar ca de un albastru sters.

  Mi-am scos centura si cand m-am intors sa inchid geamul... mi-a trebuit tot norocul din lume sa nu uit sa respir.

  Era ea, gingasa faptura ce in urma cu o zi plangea, napastuita de soarta. Trupul ei firev era apasat de un bax cu 6 sticle de hm, aceea e bere?

  Ochii ei s-au prins in ai mei, in timp ce pasea incet, greutatea micsorandu-i viteza.

  Din nou, desi incerca sa o ascunda, am vazut cat de grea ii era viata. Vreau sa aflu de ce, nu stiu de ce ma simt asa... dar asta e. A trecut apoi, punand baxul in portbagajul masinii albastre. Deci este a ei...