Two souls

Chapter 3

17 septembrie 2014

  Maya Drawer P.D.V 

  

 Dragă jurnalule, 

  

      Cât de grea este viața uneori. Și cât de des vrea să-ți demonstreze asta. Am obosit să lupt, sau poate doar m-am săturat. 

   Maa și tata nu mă scot din nerecunoscătoare și  nerușinată. Nu-mi pot explică de ce mă tratează așa. La urma urmelor, sunt fiica lor, ar trebui să fim o familie, în adevăratul sens al cuvântului. 

   Nu îmi pot aminti când a fost ultima oară când am purtat o discutie cu mama. Una adevărată. O discuție în care să-i spun ce am pe suflet, ce mă macină,iar ea să dea din cap în semn că înțelege și să mă consoleze. 

 Nici ultima data când tata mi-a dat un sfat părintesc sau mi-a spus o poveste cu tâlc, din care să scot eu singură învățăturile. 

   Au trecut demult acele vremuri. Acum, îmi găsesc refugiu în desene și în tine, singurul obiect căruia sunt în stare să-i spun suferința prin care trec. 

   Îmi doresc nespus de mult, că măcar odată când vin acasă să fiu întâmpinată așa cum se cuvine. Să fiu luată în brațe, pupată. 

 Să fiu întrebată ce greutăți am și să găsim împreună rezolvare. Să mi se dea sfaturi de viață sau pur și simplu să facem glume. 

   E greu să cred că mai există persoane ce-mi simț singurătatea, ce au nevoie de alinare la fel de mult precum am eu nevoie. Și totuși, dacă ar mai exista, ar gândi la fel ca mine? Ar simți ce simt eu acum?  

   Ar adormi cu greu noaptea, făcându-și tot felul de scenarii pentru o viață mai bună, cu mai puține lipsuri și cu mai multă dragoste și alinare? Hm, greu de crezut. 

 Eu am fost lovită de soartă. În nenumărate ori și se pare că încă sunt. Aștept cu nerăbdare momentul când voi putea să întru pe ușă casei zâmbind. 

   Netemându-mă de orice pas ar urmă să-l fac. Pentru că mă tem. Mă tem pentru sănătatea mea mintală. Dacă într-o zi voi claca pur și simplu? Dacă voi intra într-o depresie din care nimeni nu mă va mai scoate vreodată? 

 Părinții cred că m-ar lasă singură, într-un colț întunecat al casei. M-ar lasa să mă sting încet încet pe dinauntru, fără să le pese că se datorează lor toată această durere, tot acest chin... 

   Rude nu mai avem. Bunicii au decedat cu mult timp în urmă, și nu există nici un unchi sau o mătușă. Cel puțin din câte știu eu. 

 Viața mea este ca un con. Sunt lipită de casă și singura-mi eliberare este liceul. Locul unde pot să zâmbesc. După chinul din timpul serii, pentru câteva ore pot zâmbi, mă pot relaxa puțin. 

   Acasă mă simt ca pe ace. Știu că tot ceea ce fac va fi întors împotriva mea. Nu sunt crezută. Nu sunt întrebată de nimic. Mereu e la fel. 

   Părinții iau decizii iar eu fie că vreau fie că nu vreau, le urmez. Halal viață. 

   Chiar și acum, stau și mă gândesc. Care e scopul meu în viață? Voi reuși vreodată să-mi depășesc condiția precară în care mă aflu? Sau poate sunt doar o marionetă... am fost creată pentru a fi batjocorită și pentru a suferi. 

   Deși nu prea cred asta. Fiecare om se naște pentru a ajunge cineva. Trece prin furtună și foc, pentru că la sfârșit să primească liniște. Mult așteptata liniște, împlinire și înțelegere după care tânjesc.