Two souls

Chapter 2

  John Smith P.D.V 

  

 -Așa ceva nu este posibil, țipam revoltat din biroul meu. 

   Secretara mea, Lidia, tocmai îmi adusese contractul semnat în urma cu câteva luni cu o firmă ce credeam că îmi va revoluționa compania. 

   Dar se pare că acei șarlatani îmi făcuseră o farsă. Nu doar contractul era o făcătură, ci și peste jumătate din veniturile companiei condusă de mine fuseseră virate în conturile lor. 

   Mă jefuiseră în cel mai mișelesc mod posibil, iar eu nu puteam face nimic. 

   Munca de-o viață a tatălui meu, lăsată în mainile mele, a fost distrusă. Asta au urmărit de la început. Au dorit ca Sensorial Company Inc.  să dea faliment iar ei să redevină din nou primii. 

   A fi om de afaceri nu este deloc ușor, precum credeam înainte că eu să preiau frâiele de la tatăl meu. Îmbolnăvit grav de leucemie el s-a restras, lăsând totul în mâinile mele. 

   Și nu este deloc ușor că la 25 de ani să ai  o așa mare responsabilitate. Dar cu timpul, ajutat și de angajații înțelegători cât și de perseverenta mea am reușit. Am adus compania pe culmile gloriei. 

 Acum, la 25 de ani, mă puteam mândri cu o muncă de succes. După moartea tatei, pe când aveam 23 de ani, m-am refugiat în muncă. Muncă, muncă și iar muncă. 

   Vin dimineața la ora șapte la birou și plec ultimul, cu mult după ora opt seara. Uneori chiar am adormit cu capul pe birou, înconjurat de hârțogăraie. 

   Dar acest lucru fusese o lovitură sub centură. Să îmi fure peste jumătate din munca la care m-am chinuit mulți ani. 

 Până acum, nu am cunoscut ce este aceea viață personală. Poate doar aventurile de-o noapte mă mai făceau să uit de munca de la birou. 

    Mi-am dedicat întreg timpul muncii, deoarece doresc ca muncă tatei să nu fie în zadar. Vreau ca, de acolo de sus, să se uite mândru la mine și să zică "Sunt mândru de tine, fiule!" 

   Iar eu, ce fac? Îl dezamăgesc. Pierd controlul. S-ar putea că ziua să meargă mai prost de atât? 

 Dar nu am avut timp de mai multă revoltă căci ușa s-a deschis cu rapiditate, a două oară pe ziua de astăzi. Lidia, cu ochii cât cepele, ținând în mână o revistă ce părea una de scandal, se uită terifiata la mine. 

   Oh, Doamne. Cât de rău poate fi? 

   -Da, Lidia? Ce s-a întâmplat? Și de ce ții revista aceea în mână? Parcă fusesem destul de clar că aveți timp de așa ceva în pauză de prânz, nu în timpul programului. 

   Știu, sunt un șef sever, dar cum altfel să reușești? Trebuie să fi respectat de angajați, să te vadă ca pe un model. Să fi serios, să impui prestanța și să arăți că știi extrem de bine ceea ce trebuie să faci. 

   Ești ca pe frontul de război, în care tu ești singurul rămas în picioare. Lupți cu îndârjire, chiar și când șansele nu sunt de partea ta. 

   -Domnule, cu tot respectul, am adus-o cu un motiv. Știți prea bine că nu aș încalca programul de lucru. 

   Am dat din cap în semn că înțeleg. Lidia se află în această firmă dinainte ca eu să o conduc și nu au existat niciodată probleme cu ea.  Deși era trecută de 30 ani, ridurile din jurul ochilor și frunții spunându-și cuvântul, încă se comportă ca o puștoaică nerăbdătoare, întinzându-mi revista.