Two souls

Chapter 5

 21 septembrie 2014, 22:38 <3

  Maya Drawer P.D.V 

  

   După ce am venit de la liceu, fiind din fericire pentru mulți, dar din păcate pentru mine, vineri, i-am găsit pe părinți îmbrăcați de ieșit în oraș. 

   Adică mamă, în clasică rochie roșie până la genunchi cu niște buline negre pe ea, de prost gust după mine și tata în blugi și o cămașa roșie în carouri. Haios că se asortau, atât la haine dar și la față nervoasă ce-au adoptat-o când m-au văzut. 

   -Mai repede leneșo! Avem treabă. 

   Știind deja că treabă înseamnă aprovizionarea cu de toate pentru ei, am urcat repede în cameră mea. 

   Mi-am păstrat blugii skinny de școală dar în partea de sus mi-am luat o cămășuță verde, cu flori în diferite nuanțe de verde și grena. 

    Părul mi l-am lăsat desfăcut și am coborât. Știam că dacă nu mă grăbesc, voi avea parte de o nouă morală și cine știe, poate de încă un semn numai bun pe obraz. 

   Atât ieri cât și azi a trebuit să stau cu capul în pământ. Mi se învinețise destul de mult, mai ales că am fost zgâriată și de unghiile extrem de lungi ale mamei. 

   -În mașină, mai repede! a ordonat tata. 

   M-am conformat și după ce a pornit eu m-am uitat pe geam, la peisajul atât de bine cunoscut. Dar era mult mai bine decât să-i privesc pe ei. 

   Viață mea pare scoasă din povești, doar că la mine nu s-a arătat niciun prinț pe câl alb, care să mă salveze din ghearele vrăjitoarei cele rele și a balaurului. 

   Mă mir ce comparații fac. Dar cine știe, sufletul la suferința se deschide mai mult. Eu am închis ochii, imaginându-mă într-o lume mult mai bună, unde pot face ce vreau, unde am libertate. 

   -Trezirea, nerușinato! Noaptea se doarme, acum se muncește! 

   Mda, din orice lucru, iese o prostie pe care o comit. Sunt atacată pe nedrept și nu pot ripostă, oricât de mult mi-aș dori. Sunt minoră deci sunt la cheremul lor. Peste câteva luni mult așteptate, mă voi putea descotorosi. 

   Termin liceul, sunt majoră, deci gata să ajung cineva, să-mi fac un rost un viață. 

   Am coborât și m-am îndreptat spre porțile depozitului. Ai mei s-au dus să înșire lungă lista cu ceea ce le trebuia în timp ce eu stăteam și mă uităm la angajați. 

   Păreau foarte agitați, lucru neobijnuit. De obicei se plimbau mohorâți de colo-colo, fără un scop anume, sau dădeau câte o mână de ajutor celor ce cumpărau. 

   Dar acum alergau de colo, aranjau totul minuțios și încercau să facă totul să strălucească. 

   -Trebuie să ne ajute, e șansa noastră să recâștigăm banii, l-am auzit pe unul dintre ei zicând. 

   Hm, destul de interesant. Deci se pare că cineva influent va veni aici și-i va ajută cu niște bani. 

   Măcar ei primesc ajutor. Au sprijin. Eu în schimb sunt singură, nu am pe nimeni să mă susțină. Nimeni care să mă înțeleagă. 

    Am fost chemată de ai mei, ce aveau acel zâmbet prefăcut și atât de dezgustător pe față. 

   Deci, lor le era rușine cu mine? Lor? Când eu ar trebui să fiu ces care se plânge... dar eu doar rabd și le înghit tot.