Poate într-o altă viață

Capitolul 2 - Venus

Simțeam cum vine. Simțeam asta ca pe o furtună. Ca și când o tornadă vrea să se abată asupra mea, luând cu ea tot ce ține de mine și de ceea ce sunt eu. Simt asta cu toată ființa mea. Simt sfârșitul. Simt cum mă vor înghiți valurile, mă vor duce departe și mă vor pierde de pe fața pământului.

 Niciodată nu a fost real, dar acum este. Știu că este, știu că nu există cale de scăpare. Sunt prinsă între patru pereți, care nu-mi permit să ies, să scap de senzația claustrofobică. Tot ce-mi rămâne de făcut e să aștept, să trăiesc momentul în care va reuși să deblocheze ușa. Va reuși să ajungă la mine și acela va fi sfârșitul meu. Asta trebuie să fie moartea mea.

Brusc, toată viața mea îmi trece prin fața ochilor, ca un fulger, ca și când ar vrea să-mi amintească că am existat și că am avut o viață. Prima zi în care am făcut cumpărături, prima dragoste, prima suferință, prima oară când am fost lovită, prima oară când a încercat să mă calce cu propria mea mașină, prima oară când am încercat să mă sinucid, prima oară când mama m-a sărutat pe frunte spunându-mi că totul va fi bine, prima zi de școală, prima zi în care am descoperit oceanul care m-a salvat, prima oară când am dormit fără griji, prima oară când am pus gura pe alcool, prima mea petrecere, primul zbor cu avionul. Prima zi în care m-am simțit înțeleasă.

Și atunci se întâmplă. Broasca ușii se clatină din ce în ce mai tare, strigătele adresate mie se amplifică, nemaiputând să le ignor. Privesc geamul ca pe o ușiță de scăpare, ca și când ar fi poarta spre viitorul meu. Privesc în jos și pentru un moment cinci etaje nu mai înseamnă atât de mult. Ceea ce mă așteaptă ar fi mult mai rău decât o aruncare de la etajul cinci. Înainte să mă pot gândi mai bine la asta, aud bubuitura din ușă care anunță că ușa mea tocmai a cedat, iar el a putut intra din nou, doar că de data asta mai puternic ca niciodată.

Mă întorc rapid către el și îi privesc fața încărunțită, eu implorând din priviri să nu-mi facă rău. Dar știu deja că nu îi pasă. Nu i-a păsat niciodată. Ceea ce îmi atrage atenția sunt cele două obiecte care se află în mâinile sale. În dreapta, o curea, iar în stânga un cuțit de mari dimensiuni. Tremur scurt, dorindu-mi din tot sufletul să fi sărit pe geam când am avut timp.

Pe fața lui se citeste doar privirea plină de satisfacție. Îi place frica mea. Se hrănește cu frica mea. Pentru el, asta e tot ce contează. Suferința altora îi provoacă plăcere. Iar în cazul de față, moartea mea îi va provoca plăcere. Se va delecta cu privirea mea plină de teamă.

Privesc rapid spre patul meu, pe patul pe care adormeam cu frică în fiecare seară pentru că știam că el se va întoarce și își va aplica loviturile pe care voia să mi le dea mie. Calculez în minte cât timp mi-ar lua să ajung să iau cuțitul de sub perna de pe partea dreaptă, dar nu apuc să mă gândesc foarte mult la asta, deoarece vocea lui îmi provoaca fiori pe șira spinării și știu că el știe asta, și adoră asta.

-Ce face fetița mea? rânjește el și aș vrea atât de tare ca pumnul meu să facă contact cu rânjetul său bolnav și inconștient.

Nu răspund, ceea ce știu că îl enervează la culme, așa că lovește cu cureaua în podeaua camerei mele, făcându-mă să tresar și brusc mă întreb dacă vecinii mei știu ce se întâmplă acum în acest apartament al groazei. Nici nu apuc să mă gândesc la o soluție că începe să urle puternic, de parcă și-ar fi canalizat întreaga putere în acel urlet plin de viață.

-Răspunde-mi! urlă și tresar din nou involuntar.

-De ce faci asta? șoptesc făcând un pas în spate când mă gândesc că acel cuțit din mâna lui stânga ar putea să-mi străpungă abdomenul, iar nimeni nu va ști ce se întâmplă aici, în timp ce eu voi sângera până la moarte.